biserica.org:compendium:carti:bisericauniversala: Controverse cu caracter de erezie...

CONTROVERSE, CU CARACTER DE EREZIE SI SHISMA, IN PERIOADA 150-553

 

Montanism: miscare cu caracter profetic si eshatologic, aparuta in Frigia, Asia Mica centrala, catre 156, sub conducerea lui Montanus, fost preot pagin frigian, convertit la crestinism, care sustinea ca odata cu el incepe in realitate epoca Paracletului (In 14, 15-17, 26), adica lucrarea Duhului Sfint in Biserica. Aceasta lucrare -la care sint asociate doua proorocite, Maximilla si Priscila, consta in a redresa disciplina si etica Bisericii, pregatind-o pentru primirea Noului Ierusalim care se va stabili pe pamint la Pepuzia in Frigia. In acest scop, orice crestin trebuia sa exercite harismele sale, in special profetia, si sa paraseasca orice preocupare terestra, practicind ascetismul, abstinenta, postul, marturisirea pacatelor zilnic. Montanismul propune adeptilor sai martiriul ca semn al sfirsitului, cere separarea Bisericii de lume, incurajeaza profetiile si preotia femeilor. Datorita nonconformismu1rii si disciplinei sale rigoriste, montanismul se organizeaza ca miscare separata de Biserica, reusind sa cistige in 207 pe scriitorul african Tertulian (150-255). Acesta a. scris o serie de lucrari montaniste in care critica serviciul militar, slujbele publice, morala conjugala si disciplina penitentiala, practicate de Biserica din timpul sau: "Catre sotie", "Despre castitate", "Despre monogamie","Despre post", "Despre puritate". Miscarea n-a fost acceptata de Biserica din cauza abuzului cu harisme si a conceptiei sale, care punea la indoiala justificarea prin har si iertarea pacatelor dupa botezare. Dupa anuI 500, miscarea dispare.

Modalism: erezie trinitara care apare in Asia Mica si se dezvolta la Roma, unde este propagata de Praxeas, catre 190, de Noetus si apoi de Sabelie (catre 200), de unde si numele de "sabelianism". Potrivilt acestei conceptii, Dumnezeu S-a revelat succesiv in trei forme sau modalitati diferite: forma Tatalui, Care a creat lumea si a dat legea; forma Fiului, Clare a salvat lumea; forma Duhului. In acest fel, persoanele divine nu sint distincte in mod real, intre Tatal si Fiul neexistind nici o deosebire. Pentru Fotie, modalismul lui Sabelie, care afirma ca Tatal, Fiul si Duhul nu formeaza decit o singura persoana, deschide usa iudaismului.

Adoptianism: erezie aparuta la Roma, datorita lui Theodotus (catre 195), dupa care Iisus, Care S-a nascut miraculos dintr-o fecioara, a primit, la botezul Sau in Iordan, Duhul Sfint, adica este Hristos. El a fost rastignit, a inviat si a mintuit lumea prin ascultarea Sa. Pentru desavirsita Lui ascultare, Dumnezeu L-a adoptat ca Fiul Sau. In acelasi sens, Paul de Samosata (260-272), episcop de Antiohia, sustine ca Logosul care a locuit in Moise si profeti a salasluit in omul Iisus, pe care Dumnezeu l-a adoptat dupa rastignire si inviere si i-a dat un fel de dumnezeire. Iisus Se afla intr-o relatie de iubire cu Dumnezeu, iar intre Duhul Sfint si Iisus exista numai o unitate de vointa, o unitate morala, nu o unitate de substanta.

Donatism: miscare shismatica ivita in Biserica africana, in jurul dlisputei despre validitatea Tainelor si vrednicia morala a savirsitorului. In 311, Caecilian este hirotonit episcop de Cartagina, cu participarea lui Felix de Aptunga, compromis in timpul persecutiilor; de aceea, un grup declara invalida alegerea acestuia, pe considerentul ca Tainele administrate de un episcop sau preot nevrednic, ori de unul care a fost hirotonit in mod nevrednic, nu sint valide. Numai Tainele savirsite de preotii cu oaracter moral sfint sint efective. Shisma se produce in momentul in care partea oponenta e condusa de Donatus, urmasul lui Marjorinus, contra-episcopul lui Caecilian. Ambele parti apeleaza la imparatul Constantin. Acesta, nu numai ca reuneste doua sinoade la Roma si Arles, in 313, care declara valida alegerea lui Caecilian, dar intervine direct in defavoarea donatistilor. Donatus insusi ca fost inlaturat dupa ce donatistii au fost declarati eretici iar bisericile lor au fost inchise de Constantin.

Mesalianism: (in limba siriaca inseamna "rugatori", de unde numele grec de evhiti ) - secta de asceti aparuta in Siria la sfirsitul secolului al IV-lea, sub conducereta lui Simeon de Mesopotamia, care invata ca harul si pacatu1 coexista in suflet si dupa botez. Taina botezului n-ar avea puterea sa dezradacineze pacatul, care insa isi mentine influenta paralel cu energia noua a harului, crestinul fiind obiectul acestui dualism metafizic. Parinitii ortodocsi, in chip special Marcu Ascetul si Diadoh al Foticeii, au respins aceasta conceptie, afirmind prezenta reala, exclusiva si definitiva a harului in suflet, de la botez. Pacatul a fost evacuat, scos "afara"; harul saIasluieste in mod tainic in inima, centrul spiritual al omului, dar el se manifesta in mod constient prin practicarea virtutilor, pe masura cresterii spirituele. Sfintul Macarie Egipteanul, autorul "Omiliilor duhovnicesti", a fost acuzat de mesalianism latent, dar acuzatia este nedreapta.

Theopashism: controversa se iveste la Constantinopol sub patriarhul Macedonie (495-511), fiind provocata de includerea in textul "Trisaghion"-ului a adausului "Care S-a rastignit pentru noi", de catre patriarhul monofizit Petru de Antiohia. In aceasta disputa erau deja angajati: Teodoret, episcop de Cir (m. 466), care in 453 consacra combaterii theopashismului o carte ("Epitome") dintr-un compendiu contra ereziilor, sustinind ca Fiul lui Dumnezeu, despre Care face mentiune "Trisaghionul", a murit pe cruce. Sfintul Chiril al Alexandriei invata ca expresia "Dumnezeu a suferit in trup" consuna cu hristologia ortodoxa, deoarece Fiul a asumat natura umana in conditia sau modul de existenta ("tropos") in care Adam a lasat-o. Moartea Fiului lui Dumnezeu este semnul naturii umane pe care El a asumat-o. In 534, papa Leon al XlI-lea accepta formula, la inceput suspecta : "Unus de Trinitate passus est carne" (Unul din Treirne, dintre Persoane, a suferit in trup). Formula fusese introdusa de calugarii ortodocsi si acceptata de imparatul Justinian in "Marturisirea de credinta" publicata in 544.

Pr. Prof. Dr. Ion Bria,

"Dictionar de Teologie Ortodoxa", EIBMBOR, 1981, pag. 106-108.

EREZII:

Istoria dogmelor cunoaste o mare varietate erezii hristologice , cel mai adesea privind minimalizarea umanitatii lui Hristos, sau negarea unei firi umane autentice in persoana Sa. Vom aminti aici numai ereziile hristologice care au facut obiectul condamnarii celor dintii sinoade ecumenice. Principiul formulat de sfintul Grigorie de Nazianz, pe care s-au interneiat critica si respingerea acestor conceptii, a fost de natura soteriologica: ceea ce nu a fost asumat in persoana Fiului lui Dumnezeu nu poate fi restaurat. Ceea ce s-a unit cu Dumnezeu in Hristos -aceea a fost mintuit. De aici, rigorismul dogmatic al sinoadelor fata de erezii.

Aftarodochetism sau aftardochetism [gr aphthartos = nesctricacios; dokesis = asemanare]. Erezie sustinuta de Iulian de Halicarnas (sec. VI), dupa care trupul lui Hristos nascut din Fecioara Maria a fost trupul Noului Adam, fara pacat incoruptibil (aphthartos). Umanitatea lui Hristos este nu nurnai fara pacat, dar nici nu poarta urmarile pacatului lui Adam, adica slabiciunile si afectele ei naturiale. Sever de Antiohia acuza pe Iulian si pe discipolii sai extremisti de dochetism, ceea ce ar insemna ca Logosul nu Si-a asumat o umanitate reala in starea ei cazuta, cu toate urmarile pacatului, inclusiv coruptibilitatea. Dar in ce consta coruptibilitatea firii umane? Este naturala sau e o consecinta a pacatului? Iulian neaga ca omul e stricacios prin fire, deci natura lui Hristos este nestricacioasa.

Impotriva acestei doctrine, Sfintul Ioan Damaschin va arata ca in Hristos nu se poate nega realitatea umana a suferintei. El a fost liber de pacat, dar Si-a insusit in mod voluntar starea cazuta a omului, pentru a-l elibera definitiv. In discutiile ulterioare s-a precizat ca pacatul este o boala, stricaciune (phtora) care a afectat intreaga umanitate. Nu numai greseala si vina lui Adam, care sint personale, se transmit, ci si consecintele lor. O consecinta a separarii intre om si Dumnezeu, dupa pacatul lui Adam, este moartea naturala, care se mosteneste din generatie in generatie. Fiecare are natura corupta prin mostenirea greselii lui Adam, dar e responsabil de libertatea sa. Dupa pacat -adica starea de separare de Durnnezeu si de supunere sub consecintele ei - omul are un mod de existenta {tropos) afectat de moarte, mod care e in opozitie cu natura si vocatia sa (logos). In acest sens, jertfa nu este o justificare sau un schimb, ci o scoatere a firii noastre din starea de stricaciune si mortalitate.

Arianism. Invatatura lui Arie (cca 256-cca 336), preot in Alexandria, discipol al lui Lucian de Antiohia, acesta din scoala lui Origen (185-254), care, invocind anumite texte biblice (Pilde 8, 22 ; In 14, 28 ; 17, 3), sustine ca fiinta lui Dumnezeu este unica si incomunicabila, si trage concluzia ca Fiul nu are o natura identica cu Tatal. Separind firea Tatalui de cea a Fiului, Arie face o diferenta intre "nascut" si "creat", de unde inferioritatea Fiului. Fiul e Dumnezeu nu in mod adevarat, prin nastere, ci este creat, de aceea El are un inceput. Arie a formulat erezia sa spunind: "A fost un timp cind Fiul nu era", adica Tatal a existat inainte de, si fara, Fiul. Fiul nu este de aceeasi natura cu Tatal, dar se deosebeste de celelalte creaturi. El e cea dintii dintre creaturi, intelepciunea creata sau "chipul" lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatal a creat celelalte creaturi.

Desi a fost aparat de Eusebiu, episcop de Nicomidia, Arie a fost vehement criticat de episcopii Alexandru si Atanasie de Alexandria. Sinodul I ecumenic formuleaza raspunsul ortodox impotriva ereziei ariene sub diverse expresii:" "Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii", "nascut, iar nu acut", "cel ce este de o fiinta cu Tatal". Esenta Fiului este identica (v. HOMOOUSIOS) cu a Tatalui, iar nasterea Sa din Tatal este din veci, ceea ce inseamna ca Tatal n-a existat vreo data fara Fiul. Discipolii lui Arie s-au separat in doua grupuri: unul care sustinea ca nimic nu e comun intre Tatal si Fiul (eunomieni) ; altul care accepta ca Fiul are o esenta asemanatoare cu cea a Tatalui (homeeni). Disputa ariana nu se sfirseste cu Sinodul I Ecumenic (325), deoarece arianismul este adoptat de catre urmasii imparatului Constantin, Constant (353-362) si Valens (364-378), care persecuta pe partizanii Crezului de la Niceea. Pentru unii parinti ai Bisericii, erezia lui Arie ar fi o urma tirzie a politeismului pagin care, reducind divinitatea la o categorie fizica, adora creatura. Pentru patriarhul Fotie, arianismul ar fi o tentativa de a introduce elenismul in teologie, la care Biserica a rezistat combatind un pretins modalism, pe care episcopul Alexandriei l-ar fi exprimat intr-o omilie (tinuta in 318) despre unitate in Treime, Arie recurge la subordinatianism hristologic, poate cea mai grava erezie pe care o cunoaste istoria Bisericii.

Nestorianism. Doctrina sustinuta de patriarhul Ne storie al Constanrtinopolului (cca 380-cca 440), discipol al lui Teodor de Mopsuestia, care atribuie lui Hristos doua persoane: una divina, Logosul sau Cuvintul, si una uman:a, Iisus. Natura umana este distincta si independenta; de aceea in Hristos exista doua subiecte. El a fost condamnat de Sinodul ecumenic din Efes (431) pentru ca refuza Fecioarei Maria titlul de "Nascatoare de Dumnezeu" sau "(Maica lui Dumnezeu". Un fel de dualitate in Hristos profesa si Teodor de Mopsuestia (m. 428), care, spre deosebire de scoala din Antiohia, care profesa hristologia de "tip Hristos", insista asupra fiintei umane concrete a lui Iisus si asupra independentei acesteia. Pentru Nestorie, firea umana a fost nu numai completa si independenta, compusa din trup si suflet si vointa, (Evangheliile vorbesc de "cresterea in cunoastere", de dezvoltarea capacitatii de a discerne binele si raul, de lupta cu ispitele), ci a avurt si eu-ul ei genuin, care se pastreaza impreuna cu persoana Cuvintului. Unirea n-ar fi decit o simpla asociere sau cooperare a celor doua persoane, corespunzatoare celor doua firi. Incercind sa solutioneze logic prezenta lui Iisus din Nazaret in chipul Sau omenesc, Nestorie ajunge sa formuleze ideea unei a treia persoane, "persoana unirii", care le leaga pe celelalte doua si este Cel care propovaduieste, face minuni, maninca alaturi de apostoli si ucenici. O consecinta tot eretica a nestorianismului este faptul ca nu mai recunoaste in Fecioara Maria pe "Maica Domnului", care pentru aceasta conceptie este "Nascatoare de Hristos" si nu "Nascatoare de Dumnezeu", cum o afirma Biserica. Nestorianismul va fi aspru criticat de Chiril al Alexandriei, care invata ca in Iisus subiectul este Cuvintul. Este adevarat ca Sinodul de la Calcedon (451) primeste in comuniune pe Teodoret de Cir si Iba de Edesa, prietenii lui Nestorie, ceea ce a determinat pe monofiziti sa nu inteleaga legatura dintre Efes si Calcedon. Totusi, Sinodul din 553 condamna cele "Trei capitole": monofizismul lui Teodor de Mopsuestia, scrierile in care Teodoret de Cir si Iba de Edesa ataca anatematismele lui Chiril de Alexandria contra lui Nestorie.

Monofizism [gr. mono-physis = o singura fire]. Erezie predicata de Eutihie (378-cca 454) calugar din Constantinopol, discipol al patriarhului Chiril de Alexandria, invatind ca Hristos nu are decit o singura fire (mono-physis), cea divina, intrucit trupul omenesc l-a luat in mod aparent. Eutihie refuza distinctia intre "hypostasis" (ipostas, persoana) si "physis" (natura, fire), spunind ca daca Hristos e o persoana, El nu poate avea doua naturi. Monofizismul era incurajat de formularea lui Chiril de Alexandria, care a pus in circulatie si a aparat cu indirjire formula: "unica este natura ( physis ) intrupata a Cuvintului dumnezeiesc". In fata acestei confuzii de termeni, sinodul de la Calcedon (451) vorbeste clar de realitatea integrala a Fiului, Care are o singura persoana in doua naturi. Cele doua firi, dumnezeiasca si omeneasca, isi pastreaza integritatea lor, dar ele sint unite fara confuzie, nici separare, intr-un singur ipostas. Calcedonul respinge in acelasi timp monofizismul, afirmind ca in Hristos exista doua firi, dar si nestorianismul, care sustinea ca El este in doua persoane. Hristologia de la Calcedon se bazeaza tot pe un argument soteriologic: numai daca Cuvintul Si-a asumat autentic in ipostasul Sau firea omeneasca integrala, este posibila in dumnezeirea omului.

Una din formele sub care a circulat dupa Calcedon erezia lui Eutihie este monofizismul "severian" sau moderat, propus ca o formula de reconciliere intre calcedonieni si necalcedonieni de catre Sever, patriarh de Antiohia (512 -538). Intr-adevar , Sever condamna pe Eutihie, in schimb respinge Calcedonul deoarece acesta ar fi reabilitat nestorianismul, care fusese respins de Sinodul din Efes (431). Pentru el, adevarata doctrina hristologica ar fi exprimata in formula lui Chiril de Alexandria : "O singura fire intrupata a lui Dumnezeu-Logosul".

Apolinarianism. Erezie care poarta numele celui ce a sustinut-o, Apolinarie, episcop de Laodiceea (m. cca 390). Acesta neaga prezenta unui suflet uman in Hristos. Prieten al sfintului Atanasie si aparator al doctrinei de la Niceea, Apolinarie afirma ca Hristos este radical deosebit de noi (Fil. 2, 7-8), facindu-Se intru "asemanarea" oamenilor (Fil. 2 , 7). Deoarece trupul omenesc nu poate exista prin el insu-si, are nevoie de un principiu animator in om, acest rol il joaca sufletul, dar in cazul lui Hristos, sufletul e inlocuit de Logosul divin. Logosul e principiul de viata atit al fizicului cit si al psihicului. Trupul lui Iisus e viu prin Cuvintul dumnezeiesc, nu prin suflet rational uman. Astfel, Hristos nu a avut suflet rational sau minte si vointa. Biserica nu a acceptat aceasta invatatura, deoarece concluzia ei e radicala: nu numai ca Hristos ar fi avut in aceasta situatie o umanitate anormala, dar El nu ar mai fi om real. Or, in intruparea Sa, Hristos Si-a asumat firea umana in integritatea ei, inclusiv sufletul rational si vointa. Insusirile firii umane n-au fost distruse, ci rascumparate si afirmate tocmai pentru ca au fost unite cu Cuvintul. Hristologia apolinarista , prin concluzia ei ca Hristos nu are o fire umana deplina, revenea la arianism.

Pr. Prof. Dr. Ion Bria,

"Dictionar de Teologie Ortodoxa", EIBMBOR, 1981, pag. 152-156.

GNOSTICISM [gr. gnosis = cunoastere secreta, initiere]: doctrina sincretista, compusa din elemente ale religiilor de mistere foarte populare in India, Babilonia si Persia, mituri ale filozofiei grecesti asociate cu unele idei crestine luate din Evanghelia lui Ioan. Ideea comuna a sistemelor gnostice, fie precrestine, paracrestine sau crestine, este dualismul intre fiinta divina originara, inaccesibila si o serie de emanatii (pereche) rele care ajung in lume si in materie. Sistemul lui Valentin {t 160), crestin din Alexandria, care a expus invatatura sa la Roma in acelasi timp cu Marcion, intre 135--160, este centrat pe ideea de "pliroma". Lumea spirituala pura (pliroma) este compusa dintr-o unitate de eoni, emanatii divine din Tatal -necunoscutul sau ultimul -prin multiplicari succesive. Creatia este identica cu caderea in pacat, iar lumea materiala, care este in esenta ei rea, ca si spiritele umane, au fost modelate de demiurg. Cuvintul-Mintuitorul nu este acelasi cu Dumnezeu-Creatorul, ci o emanatie spirituala, care a trecut prin Fecioara Maria ca apa prin conducta, nu a murit fizic si nu a inviat. Mintuirea este un act de cunoastere revelata, necesara revenirii in armonia pliromei. Exista o inegalitate fiintiala intre oameni, deoarece numai cei spirituali, gnostici -nu cei trupesti, nici cei psihici -poseda aceasta cunoastere si deci se pot mintui. Origen, Clement de Alexandria, Tertulian, Hipolit, Epifanie (in Panagion), Efrem Sirul si in special Irineu de Lyon in "Respingerea gnozei fals numite asa" (Adversus haereses) au combatut cu vehementa sistemele sincretiste gnostice nu numai pentru inconsistenta lor teologica, ci si pentru caracterul lor blasfemiatoriu si periculos din punct de vedere moral. Ei afirma despre creatie ca este buna, fiindca este opera lui Dumnezeu.

Printre reprezentantii gnosticismului crestin din perioadele apostolice si post-apostolice se numara: Simon din Samaria (magician), Nicolae, fondatorul sectei nicolaitilor (Apoc. 2, 6, 15 ; 1 In 2, 19), Cerint, contemporan cu apostolul Ioan, Menandru din Samaria, Satornil din Antiohia, Vasilide din Alexandria (cca 125), Carpocrate (155-166), Cerdon, Marcion din Sinope, Pont (nascut cca .85), Bardesan din Edessa (n. 154).

Iata citeva dintre doctrinele gnosticilor :

Marcionism: numele vine de la M arcion, o riginar din Asia Mica, stabilit la Roma catre 140, unde sub influenta gnosticismului lui Cerdon, dezvolta propriul lui sistem, pe baza unor texte din Epistola catre Galateni, despre Dumnezeul celor doua Testamente si despre canonul Scripturii. Dupa M arcion, exista "doi dumnezei": un dumnezeu inferior, imperfect, al Vechiului Testament, care a creat lumea, a dat Legea si a inspirat profetii, care se minie si se razbuna ( "legea talionului" ) ; un dumnezeu al Noului Testament, Tatal lui Iisus Hristos, al iubirii, milei si iertarii. Intre cei "doi dumnezei", cel creator si cel rascumpardtor, nu exista legatura; nici intre Lege si Evanghelie, intre Izrael si Biserica, sau intre iudaism si crestinism. Materia este rea, de aceea Marcion recomanda ascetismul riguros. Pentru a sustine ideile sale, el stabileste propriul sau canon: Evanghelia dupa Luca, epistolele pauline, fara Timotei si Tit, din care elimina ideile iudaice. De la inceput, Biserica a condamnat ideile lui Marcion ( excomunicat in 144), caci ea a aparat unitatea istoriei mintuirii si revelatiei, continuitatea dintre Vechiul si Noul Testament. Cel mai important: exeget modern al lui Marcion a fost Adolf Harnak ( 1851-1930), care sustine deosebirea radicala intre Evanghelia unica a lui Hristos si celelalte religii.

Maniheism: erezie crestina dualista propagata de Manes-Mani (216-277), filozof persan care, pretinzind a fi in posesia unor revelatii secrete, se considera a fi ultimul "trimis", intruchiparea fizica a Paracletului. Ca sistem gnostic, maniheismul sustine dualismul radical ontologic intre cele doua principii eteme, binele si raul, care se opun, in cursul istoriei, intr-o confruntare fara sfirsit. Organizata ca, o noua religie, "religia luminii", avind carti, cult si ierarhie, miscarea maniheista a fost obiectul unor represalii si persecutii crunte. In secolele IV-V se raspindeste in China si in Europa occidentala.

Pr. Prof. Dr. Ion Bria,

Sursa: "Dictionar de Teologie Ortodoxa", EIBMBOR, 1981, pag. 189-190.