biserica.org:compendium:carti:bisericauniversala: Ortodoxia la sfarsit de mileniu

ORTODOXIA LA SFARSIT DE MILENIU

 

In preajma mileniului al treilea, asistam la o confruntare acerba intre doua conceptii despre lume, cu influente considerabile pentru viitorul omului contemporan. Pe de o parte, este vorba de o conceptie autonoma a lumii, care s-a afirmat cu tarie deosebita incepand din veacul al XVIII-lea si care a eliminat pe Dumnezeu din lumea vazuta, pentru a-L izola intr-o transcendenta inaccesibila. Dumnezeu a fost necesar doar ca sa creeze lumea, fiindca aceasta poate functiona dupa aceea ca o masina, autonom si independent de Dumnezeu. La originea acestei conceptii deiste sau autonome despre lume se afla o grava eroare a teologiei apusene, care a confundat transcendenta lui Dumnezeu cu absenta Sa din creatie. Lumea europeana, in marea ei majoritate, traieste astazi cu sentimentul ca universul nostru este lipsit de prezenta lui Dumnezeu. Dintr-o astfel de convingere a izvorat si procesul de secularizare a lumii, care tinde sa transforme omul in prizonierul realitatilor pamantesti, pierzand relatia cu Dumnezeu. S-a produs astfel o grava rasturnare de valori, in virtutea careia omul se lasa dominat de grija celor trecatoare, de valorile materiale ale lumii, care au luat locul si au impins pe plan secundar valorile spirituale.

Pe de alta parte, ne gasim in fata unei conceptii despre lume specifica teologiei ortodoxe, care afirma, in acelasi timp, atat transcendenta lui Dumnezeu fata de lume, cat si imanenta sau prezenta lui Dumnezeu in lume. Dumnezeu ramane transcendent fata de lume dupa fiinta Sa necreata, dar este prezent in lume prin energiile Sale necreate. Ca sa folosim o analogie plastica, am putea spune ca asa cum soarele exista dincolo de pamant, dar este prezent pe pamant prin razele lui de lumina, viata si caldura, tot astfel si Soarele Ceresc, Hristos Dumnezeu, este prezent in viata lumii prin energiile divine care izvorasc de la Tatal si se comunica fapturii prin Fiul in Duhul Sfant. In aceasta viziune cosmologica, lumea creata de Dumnezeu nu se misca autonom fata de Creatorul ei, ci prin interventia permanenta a lui Dumnezeu in cuprinsul ei, ca Unul ce respecta libertatea de vointa a omului, dar nu o lasa niciodata in parasire, fiindca a zidit-o din iubirea Sa negraita.

Confruntarea dintre aceste doua conceptii despre lume, pe care omul contemporan o traieste dramatic in intreaga sa fiinta, mai mult sau mai putin constient, este considerabila. Datorita antagonismului dintre ele, omul se simte atras in doua directii contradictorii, fie spre sfera de lumina a Dumnezeirii, fie spre cea de intuneric a neantului. Vom incepe prin a prezenta trei aspecte ale acestei formidabile confruntari dintre lumina si intuneric, care, intr-un fel sau altul, ne afecteaza pe fiecare dintre noi. Astfel, datorita caracterului ei autonom, fiindca face abstractie de Dumnezeu, prima dintre cele doua conceptii a dat nastere unei culturi care il aseaza pe om in centrul universului, in locul lui Dumnezeu, considerand ca acesta se poate dezvolta si se poate afirma prin el insusi, fara Dumnezeu, ca Ziditor al sau. In arsenalul culturii autonome, gasim afirmatii ca aceasta, ca "omul se manifesta plenar prin el insusi, descoperindu-si astfel grandoarea vocatiei sale".

In realitate este vorba de o cruda amagire, fiindca, din momentul in care omul renunta la Dumnezeu considerand ca se poate dezvolta prin propriile puteri, nu mai poate invinge pornirile patimase din fiinta lui si le considera ca normale si firesti, transformandu-se in sclavul lor. In loc sa mai tinda spre asemanarea cu Dumnezeu, cautand sa fie stapanul propriei sale fiinte, omul incepe sa fie dominat de porniri irationale, pe care nu le mai poate controla. Dupa cum constata un teolog englez, "stiinta contemporana a dobandit victorii dincolo de asteptarile secolului sl XVIII-lea, dar lumea care a aparut nu pare a fi mai rationala decat cea pe care au cunoscut-o veacurile precedente. Mereu mai multa lume din randul natiunilor celor mai puternice de pe pamant se simte fara ajutor, in ghearele unor forte irationale pe care nu le mai poate controla" 2 . Pe cat de mult traieste omul contemporan sentimentul dominarii lumii exterioare prin stiinta si tehnologie, pe atat de putin se poate domina pe el insusi. Nu este de mirare daca, in aceste conditii, asistam la explozia de violenta sau erotism care caracterizeaza societatea contemporana. Se adeveresc astfel cuvintele Mantuitorului, care arata "ca nimic nu-i foloseste omului daca dobandeste lumea, dar isi pierde sufletul sau".

Dar, daca omul contemporan a ajuns la aceasta situatie critica din punct de vedere moral, aceasta se explica in buna parte si prin eroarea unei spiritualitati crestine care a supus trupul omenesc unui tratament violent. Practica autoflagelarilor, a arderii trupului pe rug, ca sa se salveze sufletul, centurile de castitate sau practica rastignirilor violente pe cruce, de Sfintele Pasti, care se mai practica si astazi in anumite parti ale lumii, ca si cum jertfa lui Hristos n-ar fi fost suficenta ca sa rascumpere pacatele oamenilor, sunt tot atatea expresii ale acestui tratament inuman la care a fost supus trupul omenesc. Nu este de mirare daca o astfel de spiritualitate crestina a dat nastere unei reactii contrarii, de proslavire a patimilor omenesti. Un cunoscut filosof german, Nietzsche, predica cu deosebita fervoare, inca din secolul trecut, ca zeul ratiunii - Apollo - avea sa fie inlocuit cu Dyonisos, zeul fecunditatii si al vitalismului. Dar, prin aceasta, cultura autonoma n-a facut decat sa-l indemne pe om sa renunte la libertatea de fiu al lui Dumnezeu pentru a deveni sclavul pornirilor irationale din fiinta sa. Omul inceteaza de a mai fi stapanul propriului sau trup.

Cultura teonoma, adica cultura si spiritualitatea ortodoxa, considera ca taina omului nu rezida in el insusi, ci in Dumnezeu, omul se poate implini doar in masura in care pastreaza legatura spirituala cu Arhetipul sau, cu Hristos-Dumnezeu, asezat la dreapta Tatalui, pe scaunul slavei ceresti, in stralucirea fulguranta a Duhului Sfant. Asa dupa cum adevarul icoanei nu se afla in ea insasi, ci in persoana pe care o reprezinta, tot asa si adevarul omului se afla in Modelul sau, adica in Arhetipul divin. Aceasta vrea sa arate ca omul, care este creat dupa chipul lui Dumnezeu, este menit sa se ridice la asemanarea cu Dumnezeu prin credinta, har si fapte bune. In locul unei modificari violente a trupului omenesc, care ramane opera lui Dumnezeu, spiritualitatea ortodoxa propovaduieste transformarea patimilor, care se nasc in fiinta omului si sunt miscari irationale, prin lucrarea harului dumnezeiesc care actioneaza ca si un laser pana in cele mai adanci fibre al fiintei umane, in miscari rationale care il inalta pe om spre asemanarea cu Dumnezeu. Un mare teolog al crestinismului rasaritean spune cu o uimitoare precizie si claritate ca scopul spiritualitatii crestine nu este cel de omorare a partii pasionale a omului, ci in mutarea ei de la rau la bine. Cu alte cuvinte, nu este vorba de reprimarea patimilor prin mijloace exterioare violente, ci de conversiunea sau transfigurarea lor in virtuti, prin lumina necreata a Duhului, pentru ca omul sa-si dobandeasca adevarata libertate de fiu al lui Dumnezeu fata de lume. Astfel, diferit de cultura autonoma, care amageste omul cu dominatia lumii fizice prin stiinta si tehnologie, dar il aserveste patimilor si poftelor irationale prin propria fiinta fiindca nu le poate controla, cultura teonoma, adica ortodoxa, confera omului credincios puterea spirituala, energia dumnezeiasca a Sfantului Duh, in Hristos si Biserica, ca sa fie propriul sau stapan si sa poata transfigura creatia. Confruntarea dintre aceste doua tendinte o simte doar cel care, fiind dupa chipul lui Dumnezeu, tinde spre asemanarea cu Dumnezeu, caci taina omului nu rezida in el insusi, ci in Dumnezeu.

Una dintre cele mai specifice caracteristici ale culturii autonome consta in tendita ei de a izola religia in sfera vietii interioare a omului, prin faptul ca il elimina pe Dumnezeu din creatie. Dumnezeu nu mai este prezent in sfera obiectiva a vietii sociale, ci se restrange la dimensiunea vietii interioare sau subiectiva a omului. Locul religiei in viata publica sau obiectiva a fost luat de stiinta, ca norma de cunoastere adoptat de toata lumea. Pretentia pentru adevar o poate avea numai stiinta, fiindca nu se bazeaza pe opinii subiective ca religia, opinii ce nu pot fi verificate, ci pe analiza obiectiva, unde matematica joaca un rol esential. Pe cat de mult exagereaza cultura autonoma rolul stiintei in viata publica, pe atat de putin se intereseaza de valoarea religiei, restransa la domeniul subiectiv al existentei umane. Acesta este motivul pentru care un teolog englez tine sa afirme ca "dihotomia dintre domeniul public si cel privat ramane fundamentala pentru cultura autonoma" 3 .

Desigur nu putem trece cu vederea anumite aspecte pozitive pe care le-a avut, pentru omul contemporan, locul extrem de obiectiv care i s-a conferit stiintei, din cauza unei teologii care s-a indepartat de revelatia divina si a impartasit conceptia filozofica potrivit careia soarele se invarteste in jurul pamantului. Din acest punct de vedere, putem afirma ca una dintre realizarile remarcabile ale culturii autonome consta in promovarea fara precedent a stiintei si tehnologiei. Datorita acestui lucru, omul a putut sa calatoreasca spre luna, sa exploreze spatiul cosmic si sa trimita sonde spatiale catre alte planete din alte sisteme cosmice. Mai mult decat atat, el a reusit sa patrunda numai in lumea cosmosului mare, a macrocosmosului, dar si in lumea mica, in lumea microcosmosului, unde a descoperit ca lumea vazuta se fundamenteaza pe relatia dintre particulele nevazute, fapt ce poate contribui la depasirea conflictului dintre religie si stiinta. Am mai putea adauga la toate acestea si contributia adusa de stiinta si de tehnologie la alinarea durerilor umane, la prelungirea vietii, la conditiile necesare pentru o viata decenta si civilizata a omului contemporan. Toate acestea sunt aspecte vitale peste care nu putem trece cu vederea, chiar daca nu suntem de acord cu cultura autonoma in esenta ei.

Dar aceasta dihotomie, care a provocat sciziunea dintre public si privat, care a indepartat religia de sfera obiectiva a societatii pentru a o claustra in subiectivitatea umana, are si efecte extrem de pagubitoare. Am dori sa mentionam, in primul rand, faptul ca din momentul in care religia este eliminata din sfera publica si transformata intr-o ampla manifestare de ordin subiectiv, se submineaza unitatea crestina a Bisericii si se pun bazele unei nesfarsite proliferari sectare, care pulverizeaza crestinismul in tot atatea denominatiuni crestine, care nu-si gasesc unitatea. Cu alte cuvinte, am putea spune ca dihotomia dintre public si privat favorizeaza recrudescenta sectarismului. Daca tinem seama de rolul pe care l-a jucat Biserica in trecutul neamului nostru prin pastrarea unitatii lui spirituale si morale, cu toata vitregia unei istorii zbuciumate, dar si rolul pe care Biserica trebuie sa-l aiba astazi pentru renasterea spirituala si morala a neamului, dupa decenii de ideologie ateista si comunista, ne putem da seama de pericolul pe care il reprezinta fenomenul sectar pentru unitatea romanilor. Acest fenomen este cu atat mai grav, cu cat sectele sunt finantate din exterior tocmai pentru a submina Biserica Ortodoxa si pentru a transforma poporul intr-o turma usor de manipulat. Sunt state care isi pastreaza unitatea lor prin armata, economie si politica, fiindca sunt supraputeri, dar o tara ca a noastra nu are alt mijloc pentru a-si pastra unitatea decat pe cale religioasa. Stradaniile depuse astazi pentru introducerea religiei in scoala, in spitale, azile, orfelinate, in penitenciare sau in armata sunt tot atatea mijloace prin care Biserica noastra, impotriva dihotomiei dintre public si privat, cauta sa pastreze unitatea spirituala si morala, impotriva procesului de secularizare care confrunta cu atata inversunare continentul nostru si care este rezultatul acestei dihotomii de care am vorbit mai sus.

In fine, o alta tendinta majora a culturii autonome consta in faptul de a-l determina pe om sa nu mai tina seama de legile lui Dumnezeu, ci sa impuna realitatii legile lui proprii. Din momentul in care omul se aseaza in locul lui Dumnezeu pe pamant si se considera ca un stapan absolut al lumii, uitand ca nu el este cel ce a creat lumea, atunci, cauta sa o modeleze dupa bunul sau plac. Un cunoscut filozof german, Schelling, spunea ca pacatul originar al omului, adica cel de a vrea sa fie ca Dumnezeu, consta in atitudinea prometeica a omului de a nu recunoaste realul asa cum a fost creat de Dumnezeu in univers, ci sa dea realitatii o forma dupa chipul si asemanarea sa, fiindca nu accepta realitatea asa cum a fost ea creata de Dumnezeu. Dar, a cauta sa impui realitatii zidite de Dumnezeu alte legi decat cele firesti nu inseamna decat sa intri in conflict cu realitatea in mijlocul careia traiesti, dand nastere la consecinte extrem de grave, atat pentru om, cat si pentru mediul inconjurator.

Un exemplu concret al acestei mentalitati consta inainte de toate in tendinta de a normaliza un pacat cat se poate de anormal, adica homosexulaitatea. Cu toate ca aceasta este considerata un pacat impotriva firii, fiindca submineaza atat firea omului, cat si familia, totusi, se fac presiuni si se adopta legi care, intr-o forma sau alta, vor sa acrediteze ideea ca homosexualitatea ar fi un drept al omului. Dar ce fel de drept al omului este o practica care duce la autodistrugerea fiintei umane si la dizolvarea societatii? Ceea ce este grav in elaborarea unor astfel de drepturi consta in absenta oricaror considerente de ordin spiritual si moral, care au o importanta decisiva pentru sanatatea omului si a societatii. In locul oricaror preocupari pentru renasterea spirituala si morala a omului, se investesc sume considerabile in cercetarea stiintifica pentru a descoperi un remediu impotriva flagelului SIDA, care bantuie cu furie mai ales printre homosexuali. A proceda astfel inseamna sa cauti sa remediezi efectele, fara sa iei in consideratie cauzele, care sunt totdeauna de ordin spiritual si moral. Pe aceasta cale nu se remediaza nimic, ci doar se sporeste decaderea omului contemporan. Sau, cum spunea Sfantul Apostol Pavel, "unii ca acestia si-au primit in ei insisi (in trupurile lor) plata cuvenita pentru ratacirea lor" (Rom. 1, 27). Cine se opune legii lui Dumnezeu sa autodistruge din punct de vedere spiritual si fizic.

Tot atat de grava este si criza ecologica, provocata de aceeasi tendinta a omului contemporan, de a impune naturii inconjuratoare propriile lui legi, care intra in contradictie cu legile lui Dumnezeu aflate la baza intregului univers. Din aceeasi dorinta de a se considera stapanul absolut al lumii in locul lui Dumnezeu, omul zilelor noastre a cautat sa impuna naturii legea industrializarii masive, care a poluat in mod catastrofal mediul inconjurator. In numai doua sute de ani de la inceputul erei industriale, s-a reusit sa se distruga in mod iremediabil ceea ce natura a creat pe parcurs de milioane de ani. Deosebit de un razboi nuclear, care ar putea pulveriza planeta noastra in cateva secunde, criza ecologica evolueaza progresiv si sigur, punand sub semnul intrebarii supravietuirea omului pe pamant si in special pe cea a generatiilor viitoare, fiindca si ea a ajuns sa dobandeasca dimensiuni planetare. Desigur, omul a fost creat de Dumnezeu ca sa stapaneasca pamantul si fiintele din cuprinsul lui, dar n-a fost menit sa se proclame stapan al lumii in locul lui Dumnezeu, ci sa se inalte cu lumea catre Dumnezeu, ca sa se invesmanteze el insusi si intreaga creatie cu haina de lumina a slavei dumnezeiesti. Ca si in cazul precedent, cine nu vrea sa tina seama de legile lui Dumnezeu, prin care guverneaza intreg cosmosul, omul se indreapta vertiginos catre propria prabusire si prabusirea lumii in care traieste.

Din cuprinsul celor relatate pana acum se poate spune despre cultura autonoma ca are doua aspecte, ca si pomul cunostintei binelui si raului. Pe de alta parte, angajeaza omul intr-o cursa neobosita dupa dobandirea de bunuri pamantesti, din dorinta de a crea un paradis pamantesc in locul paradisului ceresc. Aici am dori sa precizam ca Biserica n-a condamnat bogatia in ea insasi, ci numai modul de folosire a ei. Omul bogat este chemat sa nu foloseasca avutia lui in scopuri egoiste (asa cum se intampla in pilda bogatului caruia i-a rodit tarina si cauta sa foloseasca aceasta spre desfatarile lui personale), ci sa aiba grija de cei saraci si nevoiasi, sa aline suferinta si durerea oamenilor cu bogatia lui. Lucrul acesta nu este usor de realizat, fiindca mai usor intra funia in urechile acului, decat bogatul in Imparatia lui Dumnezeu, dar lucrul acesta nu este imposibil de realizat si avem nenumarate cazuri de oameni bogati, in trecut, ca si in zilele noastre, care renunta la o parte din bogatia lor pentru a veni in ajutorul celor nevoiasi. De aceea, Biserica i-a invatat totdeauna pe credinciosi sa dea dovada de omenie fata de semenii lor.

Pe de alta parte, insa, cultura autonoma, adica cultura care nu vrea sa stie de Dumnezeu, ca si cum Dumnezeu nu ar exista, scufunda omul in indiferentism si criza spirituala. Actualul papa, intr-o declaratie care reflecta situatia la nivel european si chiar mai mult decat atat, spunea ca "nu putem trece sub tacere indiferenta religioasa care determina pe multi oameni sa traiasca ca si cum Dumnezeu n-ar exista. Aproape peste tot s-a pierdut sensul existentei umane si se da dovada de dezorientare in domeniul etic, in privinta valorilor fundamentale privind respectul vietii si al familiei" 4 . Pe buna dreptate, Nichifor Crainic afirma la vremea sa, in mod profetic, urmatoarele: "Conceptul modern de autonomie a ratiunii (sau a culturii) vine din umanismul pagan, adica din increderea nelimitata a omului in propria sa putere de a se ridica deasupra lumii, formulandu-i si dictandu-i legile lui. E o atitudine de orgoliu care reproduce la infinit si consacra pacatul lui Adam, cazut prin propria natura. Lumea dinainte de Hristos a gandit la aceasta autonomie; lumea moderna, divortata de Hristos, s-a reintors la ea reluand pacatul de la capat" 5 .

Daca lucrurile stau astfel, atunci se pune intrebarea: care poate fi pozitia noastra fata de procesul integrarii europene, acum, la sfarsitul mileniului? As dori sa subliniez, in acest context, ca poporul roman este singurul popor care marturiseste credinta rasariteana intr-o limba de origine apuseana, adica latina, imbinand atat calitati care provin din partea culturii apusene, cat si a cele rasaritene. Din partea culturii apusene a retinut luciditatea omului occidental, iar din partea culturii rasaritene a retinut mistica iubirii, specifica cugetarii ortodoxe. Rolul pe care luciditatea rationala il joaca in cadrul acestei sinteze dintre doua culturi se desprinde din cuvinte ca acestea: "cuminte", "fara minte", "zmintit" care imprima spiritualitatii romanesti o nota de echilibru rational, iar rolul iubirii se vadeste in cuvantul care rezuma in chipul cel mai fericit intreaga atitudine si comportare a romanului fata de semen, "omenie". Aceasta sinteza poate fi de o importanta capitala pentru procesul integrarii noastre europene, fiindca ii permite sa ramana deschisa fata de occident prin componenta ei latina, sa imbogateasca chiar cultura apuseana, prin componenta rasariteana, sa pastreze identitatea neamului si sa reziste la fenomenul secularizarii. La baza acestei sinteze extrem de originale se afla credinta profunda a neamului in Dumnezeu, prin care L-a simtit, inteles si trait pe Dumnezeu ca fiind mereu aproape de el. Cu aceasta putere dumnezeiasca a invins vitregia istoriei si tot prin aceasta putere negraita privim cu incredere in viitor.

NOTE

1. Gaudium et spes, Constitutie pastorala asupra Bisericii in lume, n. 22.
2. Leslie Newbigin, The Other Side of 1984, WCC, Geneve 1983, p. 17.
3. Idem, Foolishness to the Greeks, WCC, Geneve, 1986, p. 15.
4. Jean-Paul II, Tertio millenio adveniente, Paris, 1994, p. 61.
5. Nichifor Crainic, Nostaligia Paradisului, Moldova, Iasi, 1994, p. 8-9.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu,

Sursa: "Almanah Bisericesc", Arhiepiscopia Bucurestilor, 2000, pag. 86-96.