biserica.org:compendium:carti:bisericauniversala: Religia in contextul cultural...

RELIGIA IN CONTEXTUL CULTURAL AL LUMII CONTEMPORANE


Mantuitorul nostru Iisus Hristos a trimis pe Sfintii Apostoli la propovaduire, poruncindu-le sa predice Vestea cea buna la toate popoarele. Datorita acestui fapt, predicatorul nostru, care ramane fidel poruncii Mantuitorului, pune accentul pe vestirea mesajului evanghelic in virtutea unei misiuni care porneste de la Dumnezeu catre om. Dar tot Mantuitorul ne-a aratat ca nu se poate vesti Evanghelia popoarelor, fara sa se ia in consideratie contextul cultural care ramane specific fiecarui neam. De aceea, Mantuitorul a predicat Evanghelia Sa prin mijlocirea parabolelor care pornesc de la realitatile sociale si culturale ale poporului evreu, de la suferintele, problemele si nazuintele lui. In convorbirea cu Samarineanca, Domnul porneste de la apa de baut atat de necesara existentei materiale a omului, pentru a ajunge la apa vietii, atat de necesara existentei spirituale a omului. Cu alte cuvinte, Domnul ne-a invatat sa predicam Evanghelia atat in virtutea unei actiuni care porneste de la Dumnezeu la om, cat si in virtutea unei miscari care porneste de la om la Dumnezeu. Daca nu se ia in considerare contextul cultural al ascultatorilor, daca nu se tine seama de mentalitatea lor si de problemele lor, s-ar putea ca mesajul evanghelic sa nu mai gaseasca ecoul cuvenit in mintea si inima ascultatorilor lui.

Acesta este motivul pentru care am gasit de cuviinta sa prezentam o expunere despre credinta si cultura, in care sa abordam principalele trasaturi ale culturii contemporane care exercita o influenta decisiva asupra credinciosilor prin intermediul mijloacelor de comunicatie in masa si poate constitui tot atatea sanse sau tot atatea obstacole pentru invatamantul religios din scoala.

Cultura europeana, fiindca de ea este vorba mai intai, a devenit cu trecerea vremii o cultura din ce in ce mai secularizata, adica o cultura care tinde sa elimine pe Dumnezeu din realitatea obiectiva pentru a pune in locul Sau omul. Asa se explica afirmatiile lui Feuerbach care spunea, la capatul unui proces logic de evolutie filosofica, ca nu Dumnezeu l-a creat pe om, ci omul l-a creat pe Dumnezeu. In cadrul acestui proces evolutiv, Revolutia franceza a jucat un rol determinant. Daca pana la aceasta data (1789) Biserica a jucat un rol important in domeniul vietii publice, de acum inainte Biserica a fost obligata sa se cantoneze in domeniul privat. Cu alte cuvinte putem spune ca de la Revolutia franceza cultura europeana se bazeaza pe separatia radicala dintre domeniul public si cel privat, tinzand in permanenta sa excluda religia din sfera publica pentru a o transforma intr-o chestiune de opinie personala. “Trebuie sa spun, afirma un bun cunoscator occidental, ca dihotomia dintre domeniul public si cel privat ramane fundamentala pentru cultura apuseana moderna si daca este vorba de o veritabila intalnire dintre Evanghelie si aceasta cultura atunci intelegerea acestei dihotomii este o cerinta de prim ordin” 1 . Secolul luminilor, care a insotit Revolutia franceza, n-a facut decat sa desavarseasca filosofic separatia radicala dintre cele doua domenii amintite.

Din punct de vedere religios, aceasta dihotomie a constituit o lovitura grava adusa crestinismului in general si celui apusean in special. Datorita ei, religia crestina a incetat sa mai joace un rol obiectiv in societatea europeana pentru a fi izolata in sfera subiectivismului personal, deschizandu-se astfel portile pulverizarii crestinismului in nenumarate secte. “Odata ce religia este definita ca o afacere de ordin privat, atunci fiecare individ poate alege din evantaiul mesajelor religioase pe acela care ii place lui, spune un sociolog al religiei, Thomas Lackman” 2 . In alti termeni am putea spune ca retransarea religiei in sfera privata a dat nastere pluralismului religios crestin care confrunta astazi si Biserica noastra cu tot mai mare intensitate.

Daca este vorba insa de sfera vietii publice, aici cuvantul decisiv nu-l mai are religia, ci stiinta. Religiile individuale pot avea valoare pentru cei ce le respecta ca atare, insa pretentia pentru adevar in sfera publica o poate avea numai stiinta. Aceasta fiindca stiinta nu lucreaza prin deductii din revelatia divina, ci prin observarea fenomenelor si prin inductie din rezultatul observatiilor.

Altfel spus, stiinta nu se bazeaza pe opinii subiective ca religia, ci prin analize obiective in care matematica joaca un rol esential. De aceea pe cat de mult militeaza cultura apuseana pentru pluralism in domeniul religios, pe atat de mult cauta sa elimine pluralismul din sfera stiintei care ramane astfel un pivot central al vietii publice in locul religiei. Or, tocmai datorita separarii dintre stiinta si religie scoala laica tinde sa elimine din sanul ei invatamantul religios, fiindca il considera ca se intemeiaza pe supozitii subiective, si nu pe criterii obiective.

Spun toate acestea fiindca si la noi, astazi, cand se cauta reintegrarea invatamantului religios in scoala publica, potrivit unei vechi traditii care se pierde in negura timpurilor, exista anumiti factori care incearca, sub diferite pretexte, sa se impotriveasca acestui proces. “Se aud glasuri razlete, insinuante si incisive uneori, care incearca sa se constituie intr-un zadarnic baraj al impotrivirii, se spune intr-un articol recent, motivand subred ca atat scoala cat si Biserica nu ar fi, chipurile, pregatite pentru aceasta comuniune, ca nu exista suficienti clerici formati pentru un atare profesorat, ca programele si metodica predarii nu se confectioneaza peste noapte, ca trebuie sa se respecte optiunile tinerilor, pentru a se respecta caracterul facultativ al predarii religiei, ca trebuie sa meditam cu raspundere daca prin adoptarea acestei legiferari nu ne indepartam cumva de exemplul tarilor occidentale inaintate” 3 . Dupa cum se vede, cei ce cauta sa se impotriveasca introducerii religiei in scoala, se bazeaza, asa cum s-a aratat, pe dihotomia dintre sfera privata si cea publica. Pe buna dreptate, se afirma in continuarea articolului amintit ca: “motivarea asa-zisei neconcordante cu experienta Apusului este efectiv zdruncinata de o realitate romaneasca de netagaduit: traditia de veacuri a unirii scolii cu Biserica, pornita, de fapt, din inceputurile invatamantului romanesc in incinta si in spiritul Bisericii Ortodoxe. Aceasta traditie trebuie pastrata, inflorita si continuata pe fundamentul innoirii si atasarii la cerintele progresului politic, economic, moral si spiritual al actualei renasteri romanesti” 4 . Aceasta cu atat mai mult cu cat si in Apus sunt tari in care religia se preda in scoli.

Dupa Revolutia de la 1848 din Tarile Romane, cultura romaneasca a fost scindata de doua curente. De o parte, avem o cultura populara care continua sa ramana profund influentata de valorile si scrisul Ortodoxiei romanesti, si de alta parte o cultura a unei parti din intelectualitate care ramane din ce in ce mai influentata de idealurile culturii apusene.

La predarea religiei in scoala, pedagogul crestin trebuie sa cunoasca temeinic coordonatele acestor doua curente specifice culturii romanesti. Mai intai, el trebuie sa cunoasca cultura poporului nostru profund impregnata de valorile Ortodoxiei romanesti. “Cunoasterea cat mai directa, mai adanca si mai completa a sufletului popular, a religiozitatii romanesti, afundarea intelectuala in taina lui istorica, va da materialul si sugerarile cele mai pretioase pentru o filozofie si o teologie moderna, care sa umple si sa curete locul murdarit si vitriolat de filozofia comunista si de un ateism gregar. Respingand filozofii si teologii artificiale, de imprumut, care au dus totdeauna la erezii totalitariste, trebuie sa trecem drumul autohtonizarii filozofiei si teologiei noastre prin sufletul popular, pentru ca aici gasim cele mai insemnate teme initiale ale filozofiei romanesti, aici e forta Ortodoxiei romanesti, ce va trebui sa intre ca elemente de frunte in gandirea filozofica romaneasca si sa ofere filozofiei si teologiei universale contributii de tezaur inestimabil” 5 .

Dar pedagogul crestin trebuie sa cunoasca si coordonatele culturii apusene, care influenteaza o parte din intelectualitatea romaneasca, fiindca multe din aceste coordonate intemeiate pe dihotomia dintre privat si public pot constitui bariere serioase in calea invatamantului nostru religios din scoala, cu atat mai mult cu cat sunt vehiculate teze prin intermediul mijloacelor de comunicatie in masa. Aceste coordonate sunt numeroase, dar trei dintre ele mi se par principale si vrednice de cunoscut. Prima dintre ele priveste asa-zisa “ ratiune autonoma ” care a jucat un rol important in domeniul dezvoltarii culturii si stiintei occidentale. La originea acestui fenomen se afla filozofia iluminista a veacului al XVIII-lea in frunte cu Immanuel Kant , care a vrut sa puna in evidenta, prin calificativul de autonoma, doua lucruri : intai , sa protesteze impotriva inchizitiei catolice care a intervenit cu brutalitate in cercetarea stiintifica a vremii pe baza unor premise teologice si cosmologice aristotelice perimate, apoi , pentru a afirma pe aceasta cale suveranitatea ratiunii fata de credinta si teologie 6 . Cu toate ca in domeniul stiintei s-au schimbat multe, dupa cum o sa vedem mai tarziu, totusi conceptul de ratiune autonoma a ramas una din cele mai specifice coordonate ale culturii occidentale.

Teologia rasariteana s-a impotrivit de la bun inceput conceptului de ratiune autonoma sau de cunoastere autonoma pentru doua motive mai importante. Inainte de toate fiindca conceptul in cauza reprezinta o inventie artificiala care nu corespunde realitatii. Marii ganditori ai Bisericii, care au fost confruntati la vremea lor cu aceleasi tendinte rationaliste, au aratat ca nu exista ratiune autonoma fiindca ratiunea sau este luminata de puterea lui Dumnezeu si pusa in slujba binelui , sau este umbrita de puterea diavolului si pusa in slujba raului. Intre aceste doua alternative nu exista loc pentru o pozitie intermediara. Interpretata in spiritul teologiei patristice, ratiunea autonoma este ratiunea omului cazut in pacat , inchis in sine si despartit de Dumnezeu. Pe de o parte, ea poate contribui la progresul stiintific al omenirii, dar pe de alta parte, se afla la originea profundei crize spirituale si morale care confrunta lumea in general si Apusul in special. Fara Dumnezeu se prabuseste intreg edificiul ordinii morale 7 .

In al doilea rand, teologia rasariteana a dezavuat conceptul de ratiune autonoma fiindca pe aceasta cale se ajunge la separatia periculoasa dintre ratiune si iubire. Nimeni nu poate nega progresul stiintific si tehnologic infaptuit sub auspiciile acestei ratiuni autonome, dar nimeni nu poate trece cu vederea ca aceasta ratiune autonoma, lipsita de iubire, a dat nastere unor sisteme ideologice care au vrut sa schimbe lumea prin ura de rasa sau prin ura de clasa , provocand adevarate inferne pentru zeci de milioane de fiinte umane; si nu se poate trece cu vederea nici peste faptul ca aceeasi ratiune lipsita de carma iubirii a dus la fabricarea bombelor atomice care au redus in pulbere Hiroshima si Nagasaki si care planeaza ca umbra mortii peste viitorul intregii noastre planete. Atat pentru faptul ca aceasta ratiune autonoma constituie un obstacol major pentru predarea religiei in scoala, fiindca considera credinta in Dumnezeu ca o violare a suveranitatii ei, dar si pentru primejdiile pe care le implica cu privire la destinul omenirii, pedagogul crestin are datoria sa depaseasca conceptul de ratiune autonoma , aratand ca numai o ratiune luminata si incalzita de puterea Duhului Sfant constituie o marire adusa lui Dumnezeu si ramane pusa in slujba progresului stiintific, spiritual si moral de care are atata nevoie lumea de astazi.

O alta coordonata a culturii europene actuale in general si a celei apusene in special rezida in interesul ei aproape continuu pentru renasterea unor valori specifice lumii antice si pagane. Dupa opinia unui specialist, neopaganismul european isi face aparitia pe fundalul a doua dezvoltari istorice. Primul dintre ele consta in traditia pagana din istoria europeana. Este vorba despre traditii umaniste, filosofice si literare incepand inca de la Renastere, de pasiunea pentru Roma si Grecia antica si de simpatia de care se bucura intre intelectuali si filologi ideile antichitatii clasice. Se stie prea bine ca Goethe, cel mai mare poet german, se considera pe sine ca “pagan”.

Al doilea fundal consta in criza actuala a culturii europene. Este vorba nu numai de o criza a crestinismului ori de descrestinare, fiindca se pretinde ca se traieste astazi intr-o epoca post-crestina, ci de o criza a modelelor culturale si politice care au inspirat viata europeana in ultimii 20 de ani. Ideologiile ateiste, secularismul, comunismul, ca produse ale culturii europene, se confrunta cu criza, dezorientarea si disperarea. Ca sa gaseasca un sens nou al vietii si culturii, populatii intregi se intorc din nou catre paganism fiindca vechiul paganism a fost distrus. In realitate este vorba de un neopaganism 8 . Dupa o epoca indelungata in care cultura europeana a fost dominata de rationalism, astazi aceeasi cultura se indreapta catre vitalism sau neopaganism. Visser't Hooft, fostul secretar general al CEB, spunea ca cultura europeana a constituit o arena unde s-au infruntat trei forte: crestinismul, rationalismul stiintific si vitalismul neopagan 9 .

Crestinismul este acuzat de catre neopaganism ca s-a transformat intr-o credinta rationalista stearpa care dispretuieste viata si duce la represiunea instinctelor naturale ale fiintei umane, spoliind astfel omenirea de bucuria vietii. Vitalismul inseamna sanatate, in timp ce crestinismul produce doar boala si nevroza. Vitalismul celebreaza apogeul unei vieti abundente, puterea creatoare, bucuria vietii, apetitul pentru putere si fericire 10 .

Acuzatiile aduse de neopaganism impotriva crestinismului sunt intr-o anumita masura indreptatite. Aceasta din cauza ca scopul principal al spiritualitatii latine a fost acela de a inlocui postul si asceza cu tehnica exercitiilor spirituale, cu celibatul preotilor sau cu mortificarea violenta a trupului prin practica autoflagelarii ca mijloc de imitare a patimilor lui Hristos. Nu este de mirare daca din reactie fata de o astfel de mortificare violenta a trupului cultura occidentala a trecut la extrema opusa, la adorarea trupului omenesc, la vitalism si sensualism. Este vorba de o mutatie spirituala pe care Nietzsche a prevazut-o cu un secol inainte, spunand despre cultura apuseana ca avea sa-l paraseasca pe Apollo, zeul ratiunii, pentru Dionysos, zeul vitalismului si fecunditatii. Dar tot atat de condamnabila este si teoria vitalista, ca una ce trece de la omul care cauta sa-si tortureze trupul, ca sa inhibeze patimile din el, la omul care devine sclavul patimilor trupesti. Educatia sexuala care se preda in unele tari in mod iresponsabil, pana si copiilor, nu va duce la eliberarea omului de nevroze, ci va adanci criza spirituala si morala a lumii contemporane. Vitalismul este religia omului natural care se lasa dominat de propriile instincte. Acesta nu are constiinta pacatului si considera starea de imoralitate ca stare normala a omului.

Ortodoxia a respins cu hotarare atat mortificarea violenta a trupului, cat si doctrina neopagana a vitalismului. In primul caz fiindca ea considera ca mortificarea trupului nu se realizeaza prin mijloace exterioare si violente, prin torturarea trupului, ci prin puterea interioara a Duhului Sfant care spiritualizeaza si transfigureaza dinauntru intreaga fiinta a omului, atat sufletul cat si trupul. Acesta este motivul principal pentru care Apostolul neamurilor le spune crestinilor ca trupul lor este templu al Duhului Sfant . In al doilea caz, Ortodoxia se opune si vitalismului care transforma pe om in sclavul patimilor fiindca considera ca rolul transfigurarii trupului prin puterea Duhului Sfant in Hristos este cel de a converti energia ce alimenteaza patimile in energie pusa in slujba virtutii astfel ca omul sa dobandeasca libertatea fiilor lui Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca este mai usor sa cuceresti o cetate decat sa te biruiesti pe tine insuti. Intr-adevar, demnitatea omului de coroana a creatiei consta in faptul de a dobandi prin puterea lui Dumnezeu adevarata stapanire de sine. Fata de educatia sexuala care cauta sa-l faca pe om un sclav al patimilor, inca din copilarie, pedagogul crestin trebuie sa arate ca omul poate contribui la sfintirea trupului si a creatiei prin puterea si lucrarea Duhului Sfant in Hristos. Pnevmatologia este cea care a permis Ortodoxiei sa evite atat excesele puritanismului, cat si pe cele ale neopaganismului, cautand sa-l inalte pe om la asemanarea cu Dumnezeu .

In fine, o ultima coordonata a culturii europene la care ne referim este determinismul ei cosmologic care a transformat lumea intr-o masina. Christian Wolff , ganditor iluminist, a inlocuit vechea imagine organica a lumii cu imaginea lumii ca masina, care a devenit fundament al unei filozofii si teologii iluministe a naturii. Desigur, o astfel de conceptie a favorizat progresul stiintific si tehnologic al lumii apusene, dar a avut si doua consecinte negative. In primul rand atunci cand se ia masina ca model al lumii, se ajunge inevitabil la premisa unui sir neintrerupt de cauzalitati care determina fiecare eveniment din lume. Altfel spus lumea inteleasa ca masina suprima libertatea omului si transforma fiinta umana intr-o rotita ce face parte dintr-un angrenaj inexorabil. Dintr-o astfel de conceptie au aparut ideologiile totalitare care au bantuit pe scena europeana cu dispretul lor profund pentru om si libertatea lui, cat si conceptia lui Darwin unde omul apare ca ultimul produs al unui proces mecanic evolutiv. Interpretat in aceasta perspectiva determinista, scopul educatiei nu poate fi altul decat de a transforma omul mai mult sau mai putin intr-un robot.

In al doilea rand, din momentul in care lumea apare ca masina ce functioneaza prin ea insasi, atunci se exclude din principiu orice interventie a lui Dumnezeu din creatie . Daca se mai admite existenta lui Dumnezeu, aceasta se face doar in masura in care lumea ca masina a avut nevoie de un impuls initial pentru a se pune in miscare. Dupa aceasta Dumnezeu ramane izolat intr-o transcendenta inaccesibila, care pierde orice legatura cu universul creat. Dar eliminarea lui Dumnezeu din creatie, in virtutea unui concept artificial care reduce lumea la o simpla masina, golind-o de orice continut spiritual, a provocat in sufletul omului contemporan vidul spiritual pe care incearca sa-l compenseze prin consum de droguri, prin explozii de violenta, prin fascinatia vitalismului neopagan , prin abandonarea lui in mana sectelor care-l scufunda in confuzie si dezorientare nedescrisa. Omul modern poate decreta moartea lui Dumnezeu, dar nu Dumnezeu este mort, ci omul fata Dumnezeu moare asfixiat in necropola propriei lui imanente, golita de adierea eternitatii. Nu mai vorbim de dezastrul ecologic provocat de conceptia unei lumi inteleasa ca masina.

Trebuie insa remarcat ca stiinta contemporana a inceput sa depaseasca conceptia lumii ca masina, pentru a se indrepta catre o imagine a lumii mai apropiata de realitate. Iata ce spune un teolog apusean despre aceasta schimbare a modelului cosmologic: potrivit teoriei mecaniste lucrurile exista in sine insesi si sunt legate unele de altele prin legaturi exterioare. In noua teorie a universului, lucrurile sunt legate intre ele prin relatiile interioare ale energiei lor caci nimic in lume nu exista, nu traieste si nu se misca in sine insusi, totul exista, traieste si se misca in celalalt, unul in altul, unul cu altul, unul pentru altul in realitatea cosmica reciproca sustinuta de Duhul lui Dumnezeu. Doar comuniunea creatiei in Duhul Sfant poate fi numita ca fundamentala. Duhul lui Dumnezeu este sustinatorul tuturor lucrurilor care nu exista in sine, ci unele in altele (ab alio et in aliis). Modelele si simetriile, miscarile si ritmurile, campurile si concentrarile de energie cosmica, totul apare si se pastreaza in comuniunea Duhului Dumnezeiesc. In Biserica veche, aceasta comuniune a fost inteleasa ca o armonie a ordinii cosmice 11 . De la o conceptie mecanista, bazata pe existenta lucrului in sine, care facea abstractie de Dumnezeu, se trece la o conceptie energetica deschisa a lumii, bazata pe ideea de comuniune si relatie reciproca, care implica pe Dumnezeu ca Duh creator si sustinator al lumii. Daca ai fi spus unui copil din secolul trecut ca Dumnezeu este lumina si iubire n-ar fi inteles prea mare lucru, fiindca mintea lui era impregnata de o conceptie mecanista si determinista a lumii, in care nu era loc pentru Dumnezeu. Astazi, el intelege mai usor acest lucru, fiindca mintea lui este informata de o conceptie energetica a universului, care inalta mintea catre Dumnezeu si care dobandeste aspectul unei comuniuni cosmice. Schimbarea este de-a dreptul spectaculara. Si pedagogul crestin trebuie sa tina seama de ea atunci cand vorbeste de Dumnezeu si de adevarurile de credinta ale Bisericii noastre.

In concluzie, as vrea sa subliniez ca pedagogul crestin este dator sa ia in consideratie doua lucruri esentiale atunci cand preda religia in contextul lumii contemporane. In primul rand, trebuie sa caute sa dezvolte in mintea si sufletul copiilor spiritul de ordine, de disciplina, de cercetare si de analiza, care este specific culturii apusene. Datorita acestui spirit, cultura apuseana a reusit sa infaptuiasca realizari remarcabile in domeniul stiintei si tehnologiei, de care profita toata lumea. Iar aceasta trebuie facuta nu numai in virtutea culturii apusene, ci in primul rand in virtutea Duhului lui Dumnezeu care nu este duh al dezordinii si neoranduielii, ci duh al randuielii si comuniunii reciproce.

In al doilea rand, in totala opozitie cu cultura europeana actuala, pedagogul crestin trebuie sa afirme prezenta Duhului la toate nivelele . Sa afirme prezenta Duhului nu numai in sfera subiectiva ci si in cea publica, ca sa puna stavila pluralismului sectar; sa puna accentul pe prezenta Duhului atat in sufletul credinciosului cat si in ratiunea omului de stiinta, ca sa sparga conceptul de ratiune autonoma si atee opusa lui Dumnezeu; sa afirme prezenta Duhului nu numai in suflet, ci si in trup, ca sa curme renasterea vitalismului neopagan; sa puna accentul pe prezenta Duhului nu numai in Biserica ci si in cosmos, ca sa puna capat degradarii spirituale, morale si ecologice a lumii in care traim.

Marea diferenta dintre cultura apuseana si cea rasariteana consta in pnevmatologie . Criza spirituala care confrunta astazi cultura europeana este rezultatul lipsei de pnevmatologie. Ca sa-si aduca contributia necesara la opera de educatie si renastere spirituala a tarii noastre, pedagogul crestin trebuie sa fie inainte de toate un pnevmatolog care face apel la Duhul Sfant. Sa inceapa lucrarea sa educativa cu rugaciunea “Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului” fiindca educatia crestina nu este numai rezultatul omului ci in primul rand este rezultatul Duhului Sfant in Hristos.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu,

Sursa: “Teologie si cultura”, Bucuresti, 1993, pag. 43-54.