biserica.org:compendium:carti:bisericauniversala: Teologie şi Biserică la Sfinţii Trei Ierarhi

TEOLOGIE SI BISERICA LA SFINTII TREI IERARHI

 

Una din problemele dificile si grave care confrunta crestinismul apusean contemporan este dubla contradictie dintre teologie si Biserica, dintre teologie si Dumnezeu 1 . Fenomenul acesta – care se manifesta sub diverse aspecte si tendinte – se intilneste atit in gindirea teologica europeana cit mai ales in cea americana, unde curentul denumit <<noua teologie>> 2 adopta o atitudine radical opusa gindirii teologice traditionale.

Cea dintii contradictie, pe cale sa se contureze in catolicismul contemporan, este teologia opusa Bisericii, adica curentul care vrind sa innoiasca gindirea teologica si sa adapteze practica pastorala, se situeaza impotriva autoritatii Bisericii, pe care o socoteste o institutie trecutului, interesata sa mentina intacte formele bisericesti traditionale sau sa apere structuri sociale perimate. Aceasta teologie nu se multumeste sa conceapa dogma ca o <<propozitie doctrinara>> impusa de autoritatea institutionala; o astfel de dogma nu mai are semnificatie pentru prezent, deoarece impiedica pe credincios sa intre in comuniune cu Dumnezeu. Cautind raspunsuri la problemele existentiale ale credinciosului de azi, pe care insa nu le gaseste in Biserica, aceasta teologie a devenit anti-sau parabisericeasca 3 .

A doua contradictie, intilnita in protestantismul contemporan, este teologia seculara care, pornind de la teoria ca in epoca de <<maturitate>> 4 a omului singura forma de crestinism este <<crestinismul fara religie sau fara un Dumnezeu transcendent 5 , s-a transformat intr-o speculatie neteologica asupra problemelor existentiale pe care si le pune credinciosul modren. Respingind faptele istorice pe care se intemeiaza Revelatia biblica 6 si mai ales transcendenta lui Dumnezeu 7 , aceasta teologie se preocupa de contextul istoric in care se manifesta credinta crestina, punind in valoare indeosebi consecintele ei etice si sociale 8 .

Nu este cazul sa analizam aici motivele care au dus la aceasta ruptura dintre teologie si Biserica, dintre teologie si Dumnezeu. Trebuie sa retinem totusi din aceasta un fapt semnificativ si anume: crestinsmul apusean incearca azi sa renunte la teologia scolastica, conceptualista, care vedea pe Dumnezeu ca o entitate metafizica, situat <<dincolo de lume>> intr-o imobilitate eterna, si sa revina la invatatura biblica despre Dumnezeu ca fiinta vie si personala, nedespartit de creatia Sa. Dar crestinismul apusean, incercind acest lucru, a intrat intr-o mare confuzie pe care unii o descriu ca un <<haos teologic>> 9 . El n-a putut sa rezolve aceasta problema decit recurgind la pozitii expremiste: teologie fara Biserica, teologie fara Dumnezeu. Astfel, teologia apuseana, desfacindu-se de mediul Bisericii si de bazele revelate ale credintei, a intrat intr-un impas pe care in prezent nu-l poate depasi.

Desigur, Ortodoxia nu are solutii gata facute pentru a rezolva aceasta criza a teologiei apusene. Dar faptul ca ea nu cunoaste acest fenomen constituie o realitate care spune mult. Din aceasta cauza ea prezinta o semnificatie deosebita pentru gindirea apuseana de azi 10 , si este de datoria teologilor ortodocsi de a arata in ce consta aceasta semnificatie 11 .

In invatatura Sfintilor Parinti, a face teologie stind in afara de Dumnezeu este un nonsens 12 , deoarece substanta gindirii teologice este insasi descoperirea lui Dumnezeu, prezenta Sa personala si lucrarea Sa creatoare si rascumparatoare, care se concretizeaza in Biserica intemeiata de Fiul Sau. A face teologie stind in afara de Biserica, de problemele, framintarile si aspiratiile umane ale credinciosilor, inseamna a face o teologie artificiala, dezorientata, care, in loc sa indrumeze viata bisericeasca, o deruteaza. Aceste adevaruri stau la temelia intregii cugetari patristice. Spre exemplificare, vom sublinia citeva aspecte mai importante din teologia Sfintilor Trei Ierarhi, acesti arhitecti ai doctrinei Bisericii ecumenice.

Sfintul Vasile cel Mare (c. 330-379), unul din cei trei Parinti capadocieni, ierarh cu o pregatire academica de reputatie, a impus orotodoxia atanasiana in provinciile Asiei si mai ales a inaltat in Cezareea Capadociei un monument important de caritate si asistenta crestina, Basiliada, simbolul umanismului patristic. De la el Ortodoxia pastreaza:

Teologia Duhului Sfint. – In lucrarea Despre Duhul Sfint, Sfintul Vasile, folosind argumente biblice si din traditia apostolica nescrisa, a elaborat bazele pnevmatologie ortodoxe 13 . Impotriva ereziei timpului, el sustine ca Duhul Sfint nu eate o cratura, deoarece nu poate fi despartit de Tatal si de Fiul, carora se cuvin aceeasi cinstire si adorare. Al II-le Sinod Ecumenic (Constantinopol, 381) a preluat intocmai doctrina pnevmatologica formulata de Sfintul Vasile si a inclus-o in Simbolul sau de credinta. Este interesant de subliniat, in legatura cu aceasta, faptul ca desi Sfintul Vasile a fost in provincia sa interpretul doctrinei hristologice atanasiene, el n-a folosit termentul homousiso pentru Duhul Sfint, ci hmotimos, un sinonim pe care l-a aparat cu o deosebita ardoare 14 . In <<teologia>> Sfintului Vasile cel Mare, Duhul Sfint este izvorul sfinteniei, <<sfintitorul>> insusi, de aceea nu exista sfintenie fara Duhul Sfint 15 si nici fara Biserica lui Hristos, care este manifestarea Duhului Sfint 16 . In consecinta, cei ce se separa de Biserica se exclud de la harul Sfintului Duh, iar tainele savirsite de ei, in afara de Biserica Duhului Sfint, nu au valabilitate sacramentala 17 .

Teologia traditiei dinamice. – Sfintul Vasile citeaza in mod curent <<traditia nescrisa a Parintilor>>, in care s-au transmis elemente indispensabile vietii bisericesti, mai ales din domeniul ritualului Sfintelor Taine (epicleza, de pilda) 18 . Doctrina Bisericii se sprijina pe autoritatea Sfintei Scripturi (Ce zice Scriptura?>> - este cea dintii intrebare a teologului), dar Sfinta Scriptura trebuie citita si inteleasa in spiritul traditiei neintrerupte a Bisericii. El recunoaste importanta dogmatica a imnelor si textelor liturgice, subliniind faptul ca intre formele de exprimare a credintei cea mai vie si mai autentica este doxologia 19 . De asemenea, el face deosebire intre dogma si kerygma, dogma fiind doctrina de totdeauna a Bisericii, uneori pastrata si transmisa in taina, iar kerygma, definitia oficiala data de Biserica unei doctine, proclamata public ca norma de credinta 20 .

Traditia ortodoxa este principiul unitatii in Biserica, unitate care se pastreaza si se exprima prin comuniunea episcopatului de pretutindeni 21 . Dar, traditia este nu numai un izvor, ci si un fluviu care curge neincetat; de aceea ea are un caracter dinamic. Sfintul Vasile a aratat ca credinta Bisericii se afla intr-un proces de continua dezvoltare, in sensul aprofundarii, explicitarii si chiar reformularii ei. La acuzatia ce I s-a adus ca este <<inovator>> - intrucit folosea alte vocabule decit cele consacrate in invocarea trinitara de la Botez-, el a raspuns ca teologia nu trebuie sa se opreasca la anumiti termeni, deoarece in Biblie exista o diversitate de expresii pentru acelasi adevar 22 . El a aratat, de pilda, ca homousiso niceean poate fi redat printr-un echivalent, aparind astfel principiul progresului in gindirea si exprimarea teologica.

Teologia spiritualitatii monoastica. – Mare ascet si monah, Sfintul Vasile a creat un nou stil de viata monastica. Spre deosebire de stilul eremitic din Egipt, el a creat minastriea dupa modelul unei familii, potrivit caruia monahii duc o viata comuna de rugaciune, studiu si munca manuala 23 . El a subliniat faptul ca viata solitara are multe pericole, printre care si acela de a reduce comuniunea cu Dumnezeu la apatie si contemplatie pasiva. <<Daca traiesti singur, cui speli picioarele?>>, obisnuia sa intrebe pe eremiti, spunind astfel ca iubirea aproapelui devine imposibila pentru monahul solitar. Prin sistemul basilian, care imbina asceza cu studiul si cu viata activa, monahismul rasaritean s-a deschis pentru nevoile sociale, atit de mari in acea epoca incit solicitau eforul intregului trup al Bisericii, cler si credinciosi, inclusiv monahii.

Teologia umanismului crestin. – Desi intelectual prin origine si formatie, Sfintul Vasile a fost un ierarh plin de umanitate si cu un simt practic deosebit, care a deschis Biserica sa fata de neboile sociale ale epocii. In Cezareea, el a infiintat Basiliada, institutie crestina de caritate, dovedind astfel ca Biserica nu se retrage din lume, ci este prezenta si activa acolo unde omul sufera si este nedreptatit. Biserica patristica, pe linga misiunea ei spirituala, a indeplinit deci o insemnata functie umanitara, samariteana, raminind un exemplu pentru efortul Bisericii de azi in deschiderea ei fata de lume.

Sfintul Grigorie Nazianz (329-389), teolog capadocian cu exceptional talent literar, a adus o contributie insemnata la crearea culturii crestine din epoca sa 24 . A scris teologie in imne, poeme si scrisori, voind sa introduca spiritul crestin sub forma poetica in literatura vremii. El a pus in circulatie curenta si generala doctrinele invatate pe amvonul Bisericii. Ortodoxia ecumenica ii datoreaza:

Teologia Sfintei Treimi, - Autorului celor Cinci cuvintari teologice 25 I s-a dat supranumele teologul, deoarece el a pus bazele conceptiei trinitare despre Dumnezeu. De altfel, el face o deosebire clara intre teologie, care priveste fiinta lui Dumnezeu-Sfinta Treime si iconomie, care priveste opera de mintuire a lumii prin Iisus Hristos 26 .

Sfintul Grigorie a afirmat in mod clar invatatura despre un Dumnezeu in trei persoane: <<Cind zic Dumnezeu, zic Tatal, Fiul si Duhul Sfint>> 27 . Dintre insusirile Dumnezeirii - <<acest ocean de fiinta infinit si nemarginit>> -Sfintul Grigorie a scos in evidenta puterea de atractie a lui Dumnezeu. Dumnezeu este o fiinta personala care ne atrage la Sine, <<care cu atit se indeparteaza cu cit se intelege, iar prin aceasta fuga ridica la cele de sus pe cel indragostit de el, caci este urmarit tocmai pentru ca se ascunde>> 28 .

Sfintul Grigorie Teologul a vazut chipul lui Dumnezeu in om mai ales in capacitatea sa spirituala de a stapini pamintul. Omul, <<a doua lume mare in mic>>, este imparat al celor de pe pamint, inzestrat cu vointa libera si cu o responsabilitate unica fata de celelalte existente.

Preotul-teolog. – In Apologia despre fuga de preotie, Sfintul Grigorie analizeaza slujirea preoteasca sub diverse aspecte, dar in chip special el insista asupra preotului ca teolog, ca cel care are misiunea de a intelege, comunica si interpreta invataturile Bisericii. Teologia afirma Sfintul Grigorie, este un lucru dificil si serios, indispensabil slujirii preotesti, mai ales pentru intelegerea Sfintei Scripturi 29 . El combate tendinta unora de a trata problemele teologice in mod superficial avertizind ca exista mari dificultati in pastrarea ortodoxiei credintei in mijlocul atitor erezii si controverse 30 . De asemenea, el sustine ca teologia presupune nu numai conditii de ordin intelectual, ci indeosebi de ordin etic si spiritual 31 .

Preotia este o slujire plina de raspundere deoarce in fata sufletului credinciosului preotul se afla inaintea lui Dumnezeu. De aceea nu exista preotie fara o viata morala desavirsita si fara o autoritate spirituala nestirbita: <<Trebuie sa fiu eu mai intii curat si apoi sa curat pe altii. Sa fiu eu intelept ca sa inteleptesc pe altii. Sa fiu eu lumina, ca sa lumniez pe altii. Sa fiu eu sfint, ca sa sfintesc pe altii>> 32 .

Sfintul Ioan Hrisostom (347-407), mare pastor, predicator, exeget ascet si personalitate harismatica, a lasat Ortodoxiei rasaritene cea mai bogata opera teologica si cel mai stralucit exemplu de sobirietate si integritate morala 33 . De la el mostenim:

Teologia sacerdotiului crestin. – Nimeni n-a descris cu atita forta de patrundere experienta unica si raspunderea coplesitoare pe care le are si le traieste preotul in fata Sfintei Mese, asa cum a facut-o Sfintul Ioan Gura de Aur in dialogul sau Despre preotie 34 . Pentru el, experienta altarului este un eveniment unic, dumnezeiesc, plin de sfintenie si maretie, intrucit pe Sfinta Masa preotul atinge pe iisus Hristos proslavit 35 . Se poate afirma ca toata teologica si etica hrisostomica au la baza experienta liturgica, aceasta participare totala a spiritului la misterul Tainei Euharistice. De altfel Liturghia ramasa de la el este ea insasi o opera de teologie si de spiritualitate.

Sfintul Ioan Gura de Aur a avut o activitate pastorala de profunzimi si proportii covirsitoare. Pentru el preotia este o slujire unica si tine de fiinta Bisericii, incit fara preotie n-ar exista Biserica. Maretia slujirii preotesti sta in aceea ca numai prin invocarea Sfintului Duh de catre preot, Hristos devine prezent in Trupul si Singele euharistic: hiar daca este om cel ce sta in fata voastra – se adreseaza Sfintul Ioan credinciosilor sai- , Dumnezeu este insa cel care lucreaza prin el. Asadar, nu te uita la firea celui care se vede, ci gindeste-te la harul cel nevazut. Nimic nu este omenesc din cele ce se intimpla in acest jertfelnic sfintit. Daca ne-ar fi de fata Duhul, n-ar exista Biserica; iar daca Biserica exista, evident, este de fata Duhul 36 . De aceea el cere preotului o curatie ingereasca, o demnitate fara pata, o constiinta pura: <<Spune-mi, te rog, unde il vom pune pe preot cind cheama Duhul Sfint, cind savirseste infricosata jertfa si cind atinge necontenit pe Stapintul tuturor? Cit de mare curatie, cit de mare evlavie ii vom cere? Gindeste-te, ce fel trebuie sa fie miinile acelea care slujesc, ce fel trebuie sa fie limba aceia care rosteste acele cuvinte? Nu trebuie sa fie oare mai curat si mai sfint decit orice sufletul care a primit atita Duh?>> 37 .

Teologia cuvintului. – Sfintul Ioan Hrisostom a dat o importanta deosebita puterii cuvintului in slujirea preoteasca, care are drept scop <<cunoasterea exacta a doctrinei adevarate si corectitudinea vietii>> 38. din cugetarile si predicile sale s-ar putea extrage o adevarata teologie a cuvintului. Cuvintul – aceasta particularitate a omului – este, dintre toate formele de expresie umana, cea mai placuta lui Dumnezeu. Citind textul din Osea: <<Aduceti cu voi cuvinte>> (14,3), el afirma ca cuvintul omului are valoare de jertfa, <<jertfa cea mai mare, cea mai sfinta si cea mai presus de orice>> 39 . De aceea in ziua judecatii vor fi cercetate si cuvintele (Matei XII, 36). Cuvintul este o jertfa, dar si un instrument pastoral de prima importanta. Preotul are in miinile sale puterea cuvintului cu care incalzeste sufletul si cu care vindeca pacatul. <<In afara de pilda prin fapta, spune Sfintul Ioan Gura de Aur, preotii n-au decit un singur mijloc, o singura cale de vindecare: invatatura cu cuvintul, predica. Aceasta e instrumentul, aceasta e hrana, aceasta e cel mai bun aer… Prin predica ridicam sufletul deznadajduit, smerim sufletul ingimfat, prin predica lucram toate celelalte cite ne ajuta la insanatosirea sufletului>> 40 .

Teologia moralei crestine. – Sfintul Ioan Hrisostom a subliniat in mod insistent inseparabilitatea dintre credinta si viata spirituala. Credinta fara virtute este o falsitate. Interpretind cuvintele Sfintului Apostol Pavel: <<Daca cineva este in Hristos, este o faptura noua>> (II Cor. V, 17), Sfintul Ioan Gura de Aur considera ca credinta si Botezul sint temelia unei profunde innoiri spirituale 41 .

Spiritualitatea hrisostomica se intemeiaza nu atit pe raportul dintre vointa si lege, cit pe puterea harului de transfigura spiritul, putere care s-a infuzat naturii noastre prin asumarea ei in persoana lui Hristos. <<Hristos a luat pirga firii noastre si ne-a dat in schimb harul Duhului>> - sint cuvinte care cuprind o invatatura teologica de importanta capitala. Ele exprima ideea unui <<schimb ontologic>> intre Duhul lui Dumnezeu si firea umana.

Trebuie amintit, de asemenea, ca etica hrisostomica, etica progresului spiritual 42 , are la baza o conceptie antropologica optimista 43 <<Natura umana – spune Sfintul Ioan Gura de Aur – este instabila si aplecata sa alunece, dar si gata sa paraseasca gresala – si desi cade repede, ea se ridica si mai repede>> 44 .

Dar lumina spirituala care este in noi de la Botez trebuie sa lumineze <<inaintea oamenilor>> prin fapte bune. Virtutea inseamna inainte de orice puritate si sobrietate spirituala. Forta ei are o influenta extraordinara asupra mediului in care traim, de aceea credinciosul virtuos este nu numai un exemplu, ci si o <<marturie>>, in sensul ca forta sa spirituala schimba starea semnului sau, fata de care o responsabilitate etica. Cine a devenit membru al Bisericii, spune Sfintul Ioan Hrisostom, <<si-a luat sarcina mintuirii aproapelui sau>> 45 . In aceasta consta maretia Bisericii: in preocuparea credinciosului nu numai de mintuirea sa, ci si de a semenului sau. Dintre toate faptele bune, mintuirea aproapelui este cea mai mare, este culmea oricarei virtuti.

Teologia slujirii. – Nici o alta insusire a lui Dumnezeu nu este subliniata atit de puternic in teologia Sfintului Ioan Hrisostom cum este <<iubirea de oameni>>. Cuvintul philanthropia nu lipseste din nici o pagina a vastei sale opere. In gindirea sa philanthropia dumnezeiasca sta la temelia slujirii omului. El a aratat ca omul are nu numai o valoare unica, ci si o chemare, o misiune si o responsabilitate unica in aceasta viata. In locasul Bisericii exista un altar pe care se aduce jertfa lui Iisus Hristos, dar in afara Bisericii exista numeroase altare pe care credinciosul poate sa aduca jertfa iubirii sale. Aceste altare sint semenii nostri in realitatea lor concreta, fata de care noi sintem preoti. Aproapele nostru este un altar, spune Sfintul Ioan Gura de Aur, nu numai pentru ca iubirea fata de Dumnezeu se manifesta si se concretizeaza in slujirea semenului, ci si pentru ca omul este centrul creatiei intregi: <<Universul a fost creat pentru om, nu omul pentru univers>> 46 . Tot el a scos in evidenta aceasta cuprindere a semenilor in slujirea Bisericii. Biserica lui Hristos are constiinta ca este responsabila pentru mintuirea tuturor: <<Ce fel de om trebuie sa fie cel care se roaga pentru tot orasul, pentru toata lumea, care se roaga ca sa faca pe Dumnezeu indurator fata de pacatele tuturor, nu numai a celor vii, dar si al celor morti?… Ca si cum I s-ar fi incredintat intreaga lume, ca si cum ar fi tatal tuturor oamenilor, asa se apropie preotul de Dumnezeu, rugindu-se sa se stinga razboaiele de pretutindeni, sa inceteze tulburarile si cerind, atit in rugaciunile din casa cit si in rugaciunile din Biserica, pace, an imbelsugat, izbavire grabnica de toate necazurile ce supara pe fiecare>> 47 .

Acestea sint citeva aspecte din gindirea Sfintilor Trei Ierarhi in ce priveste raportul dintre teologie si Biserica. Ca teologia a ocupat in activitatea lor un loc foarte important este evident pentru fiecare dintre noi. De altfel, in intreaga Biserica din epoca lor a existat un interes general pentru teologie. De unde provine acest interes?

In primul rind, din constiinta ca acolo unde se vesteste cuvintul lui Dumnezeu este nevoie si de tilcuirea acestuia. Acest adevar este dovedit si de faptul ca toata teologia patristica are o substanta biblica, provine din interpretarea Sfintei Scripturi. Sfintii Parinti au inteles teologia ca o comunicare si tilcuire continua a cuvintului lui Dumnezeu. In aceasta vad ei rolul teologiei: in asimilarea credintei de catre Biserica, in comunicarea invataturilor ortodoxe nu ca pe niste definitii abstracte, ci ca adevaruri existentiale si vesnice. Din aceasta cauza, pentru ei, predica nu este o piesa consultativa si secundara in cult, ci un instrument indispensabil transmiterii si interpretarii doctrinei Bisericii 48 . Pornind de la principiul ca oriunde se propovaduieste cuvintul lui Dumnezeu este necesara tilcuirea sa adecvata si actuala, Sfintii Trei Ierarhi au considerat ca cel mai bun mediu pentru predica il creeaza Liturghia. Ei au creat predica liturgica, pentru ca in Liturghie credinta se exprima sub forma doxologica si simbolica, forma care intregeste caracterul didactic al predicii.

In al doilea rind, interesul eposii patristice pentru teologie provine din dragostea Sfintilor Parinti fata de Biserica, fata de adevarul ei mintuitor: <<Ce alta indatorire are oare preotul decit aceea de a arata, dupa putera lui omeneasca, trupul lui Hristos, Biserica, vrednica de capul ei>> 49 . Si Sfintii Trei Ierarhi au dovedit din plin acest lucru.

Biserica din epoca lor, epoca dintre primele doua sinoade ecumenice, a fost zdruncinata de mari dificultati interne si externe, erezii, schisme, erori doctrinare, miscari parabisericesti. Dar dintre toate acestea, lupta cu ereziile a fost apriga si s-a dus la nivelul cel mai inalt al gindirii teologice si filozofice de atunci. S-ar putea spune ca daca Biserica rasariteana a reusit sa pastreze ortodoxia credintei si sa suprevietuiasca in conditiile istorice complexe ale veacului al IV-lea, a fost in primul rind datorita contribuitiei gindirii acestor <<didascali ecumenici>>, care au creat o spiritualitate profund bisericeasca si ortodoxa, capabila sa reziste tuturor incercarilor si lovitorilor dinauntru si dinafara Bisericii.

Mai presus de orice, Sfintii Trei Ierarhi au fost personalitati harismatice. Inzestrati cu harisma cunosterii lui Dumnezeu, ierarhi cu o vasta cultura crestina si experienta pastorala, asceti si filozofi, Sfintii Trei Ierarhi au elaborat o teologie profund autentica pentru ca au avut la baza ei cunoasterea spirituala si experienta personala a adevarului dumnezeiesc. Pentru Sfintii Parinti, un teolog care ar spune ca cunoasterea personala si directa a lui Dumnezeu este imposibila, nu se poate numi teolog, pentru ca teologie – in acceptia Sfintilor Trei Ierarhi – inseamna si teologhisire, cunoasterea si trairea adevarului dumnezeiesc.

Desigur, teologia presupune studiul aprofundat si o imensa munca intelectuala. Dar ea nu rezulta dintr-o tesatura conceptualista. Teologia este pentru Sfintii Parinti nu numai elaborare intelectuala, ci mai ales un act spiritual – de aici problema eticii teologului. Ei au ilustrat un adevar subliniat cu insistenta in toata gindirea rasariteana si anume teologia nu se poate face in orice conditie moarala. Teologia inseamna rugaciune, contemplatie, asceza, studiu, experienta liturgica, cunoasterea omului si a lumii. Pentru ei nu este posibila separarea intre teologie si spiritualitate, deoarece dogma nu este o schema intelectuala sau o combinatie de notiuni teoretice, ci o realitate spirituala care trebuie traita in mod personal. O teologie conceptualista este si o teologie nihilista, deoarece ea neaga relatia dintre credinta si viata.

Ce invataturi scoatem din gindirea Sfintilor Trei Ierarhi pentru teologia si slujirea preotului din vremea noastra?

Mai intii, necesitatea si importanta teologiei pentru misiunea pastorala si omiletica a pretului. Teologia este o componenta esentiala a formatiei sacerdotale, deoarece preotul are misiunea de a invata. Comentind cuvintele: <<Cel ce va face si va invata, acela mare se va chema>> (Matei V, 19), Sfintul Ioan Gura de Aur spune: <<Daca prin <<a invata>> Hristos ar fi inteles <<a face>> n-ar fi mai trebuit sa spuna <<si va invata>>, ci ar fi fost de ajuns sa spuna atit: <<cel ce va face>>. Dar asa, din pricina ca a vorbit separat de amindoua, a aratat ca altceva este a face si altceva este a invata cu cuvintul si ca e nevoie de amindoua pentru o desavirsita zidire sufleteasca>> 50 .

Teologica reprezinta astfel un instrument indispensabil pastoratiei si de aceea nu trebuie sa se aseze in opozitie preotul-teolog cu preotul-pastor. Teologul si pastorul au aceeasi raspundere directa si comuna fata de Biserica, pentru ca nu exista o teologie care se invata la catedra de catre specialisti si alta care se face de preoti in mod practic. Preotul este interpretul marturisirii de credinta in comunitatea sa, indrumind corect viata spirituala, eliminind falsele credinte, corectind confuziile doctrinare. Iar <<pentru a face fata tuturor acestor greutati nu i s-a dat preotului alt mijloc decit ajutorul cuvintului. Daca este lipsit de puterea cuvintului, atunci sufletele credinciosilor sai nu vor avea o soarta mai buna decit corabiile vesnic amenintate de furtuni. De aceea preotul trebuie sa faca totul ca sa dobindeasca aceasta putere, puterea de a predica>>, sustine Sfintul Ioan Hrisostom 51 .

Pe amvonul Bisericii, in fata Sfintului altar, in ambianata intregii comunitati, preotul mediteaza asupra cuvintului lui Dumnezeu. Din experinta sa liturgica si pastorala, din contactul viu si direct cu comunitatea umana, el insusi poate aduce noi contributii la teologia Bisericii. Intotdeauna, cei mai autentici telogi au fost cei mai renumiti pastori si sacerdoti.

In al doilea rind, necesitatea innoirii teologiei si a deschiderii fata de problemele sociale. Asa cum am vazut, teologia ortodoxa patristica, identificindu-se cu constiita Bisericii din epoca respectiva, nu s-a dezvoltat nici o opozitie cu Biserica si nici in afara ei. Dar tocmai pentru ca teologia se integreaza in viata in continua dezvoltare a Bisericii ea nu trebuie sa fie statica. Biserica este un organism viu si ea nu poate trai numai prin repetarea traditiei, deoarece ea trebuie sa raspunda problemelor care preocupa pe credinciosii ei in fiecare epoca. Teologia ortodoxa a inteles receptarea traditiei patristice intr-un sens dinamic, creator. De aceea, pastrind continuitatea cu traditia stramoseasca si ecumenica, Biserica noastra promoveaza o teologie a prezentului, care tine seama de marile realitati ale existentei umane.

Prin integrarea teologiei in viata reala a Bisericii, are loc si deschiderea ei fata de problemele lumii in continua prefacere, pentru ca Biserica nu este un cerc inchis, ci un mediu in care sint absorbite preocuparile si aspirtatiile mareului organism social al <<cetatii>>. Pentru Sfintii Parinti teologia nu se poate desparti deci de pastoratie si de <<apostolatul social>>. Preotul este si un membru al <<cetatii>>, un slujitor activ si responsabil al ei. Teolog, pastor si cetatean – constituie dimensiuni indispensabile si inseparabile in formatia si slujirea preoteasca. Multi teologi din vremea noastra isi dau seama de situatia grava pe care o creeaza nu numai o teologie fara Dumnezeu sau fara Biserica, ci si de o teologie fara sensul umanului, fara simtul istoriei prin care trece lumea de azi. De aceea ei recunosc ca deschiderea Bisericii si a teologiei fata de lume constituie o premisa necesara innoirii vietii spirituale.

In al treilea rind, promovarea unei teologii a Bisericii, specifice locului, in spiritul traditiei apostolice. Contributia teologica a Sfintilor Trei Ierarhi are un caracter specific, original, in consensul intregii gindiri patristice. Ei au aratat ca in procesul de aprofundare a credintei fiecare teolog aduce o viziune proprie care decurge din bogatia de sensuri a Revelatiei si care se integreaza in unitatea simfonica a Bisericii sobornicesti. In acest sens, se poate vorbi si de contributia teologica specifica pe care o Biserica locala o aduce in consensul Ortodoxiei ecumenice. Astfel, Biserica Ortodoxa Romana este organizata ca Biserica locala, dar ea poseda toate insusirile Bisericii sobornicesti. La fel si teologia noastra. Pe de o parte, ea pastreaza tezaurul comun intregii Ortodoxii, pe de alta parte, ea detine anumite valori care ii sint proprii, care tisnesc din radacinile ei istorice originale, care fac parte din structura ei spirituala. Ortodoxia romaneasca are etosul ei original care provine dintr-o impreunare organica dintre credinta, spiritualitate si viata sociala Romaneasca, prin spiritul si identitatea ei istorica, Ortodoxia noastra are un suflu ecumenic, un orizont larg. Sarcina tinerei generatii de teologie este de a prelua tezeaurul spiritual propriu Ortodoxiei romanesti, de a-l imbogati si innoi, integrindu-l gindirii teologice contemporante ecumenice.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. J. A. T. Robinson, Church and Theology: From here to where, in <<Theology Today>>, XXV, 1968, nr. 2, p. 149-168.
2. Theodore Stylianopoulos, New Theology and the Orthodox Tradition, in <<St. Vladimir Theological Quarterly>>, vol. 14, 1970, nr. 3, p. 136-154. Vezi seria de publicatii intitulata <<New Theology>>, editata de Martin E. Marty si Dean G. Peerman (New York, The Macmilian Company).
3. D. S., Vasta miscare de contestare in romano-catolicism, in <<Ortodoxia>>, XXI (1969), p. 304-316.
4. Dietrich Bouhoeffer, The Non-religious Interpretation of Biblical Concepts, in <<A Reader in Contemporary Theology>>, editat de John Bowden si James Richmond, SCM Press, London, p. 104-114.
5. John A. T. Robison, Honest to God, SCM Press, London, 1963, p. 29-44.
6. Rudolf Bultiman, Jesus Christ and Mythology, in <<A Reader in Contemporary Theology>>, ed. cit., p. 36-45.
7. Harvey Cox. The Death of God and the Future of Theology, in <<New Theology>>, 1967, ed. cit., p. 243-253.
8. Idem, The Secular City, The Macmillan Company, New York, 1966, cap. <<Toward a Theology of Social Change>>, p. 105-123.
9. Rene pache, Ou va la theologie actuelle? Editions Emmaus, Saint Legier sur Vevey, 1970.
10. D. W. Allen, Ortheodoxy and the New Reformation, in <<Sobornost>>, 1966, nr. 4, p. 227-232; John Rossner, Orthodoxy and the Future of Western Christianity, in <<St. Vladimir's Theological Quarterly>>, vol. 14, 1970, nr. 3, p. 115-135.
11. Vladimir Rodzlanko, <<Honest to God>> under the Fathers' Judgement, in <<Theology>>, february 1964, p. 59-64; Christos Giannnaras, An Orthodox Comment on <<The Death of God>>, in <<Sobornost>>, 1966, nr. 4, p. 249-257.
12. Diadoh al Foticeii, Cuvint ascetic, 7, in <<Filocalia>> (trad. de Pr. Prof. D. Staniloae), vol. I, Sibiu, 1974, ed. II-a p. 336.
13. Basile de Cesaree, Traite du Saint Esprit. Introduction, traduction et notes de Benoit Pruche (col. <<Sources Chretiennnes>> nr. 17), Editions du Cerf, Paris, 1974. Vezi si Pr. Mag. Ioan Chirvasie Invatatura despre Sfintul Duh la Sfintul Vasile cel Mare, in <<Studii Teologices>>, X (1958), nr. 7-8, p. 475-484.
14. Ibidem, cap. VI, p. 126-131.
15. Ibidem, cap. XIX, p. 198. Despre spiritualitatea Sfintului Vasile cel Mare, vezi RobertL. Qilken, The Spirit of Holiness: Basil of Caesarea and Early Christian Spirituality, in <<Religios in Life>>, vol. XXXVII, nr. 1, 1968, p. 38-43.
16. Arhiep. Vasile Krivosein, Ecleziologia Sfintului Vasile cel Mare (prezentare de Paraschiv V, Ion), in <<Glasul Bisericii>>, XXIX (1970), nr. 1-2, p. 130.
17. Epistola CLXXXVIII, 1, 25-26, 69-74, P.G., XXXII, 668 AB, dupa V. Krivosein, art. Cit., p. 136-137.
18. Despre Duhul Sfint, XVII, trad. cit., p. 232-234.
19. Comentar la Psalmi, CXIV (trad. de Olimp N. Caciula), Bucuresti, 1939, p. 299 s.u.
20. Despre Duhul Sfint, XVII, trad. cit., p. 232, text si notele traducatorului.
21. V. Krivosein, art. cit., p. 133.
22. Despre Duhul Sfint, XXV, trad. cit., p. 219-224.
23. J. W.C. Wand, Doctors and Councils, The Faith Press, London, 1962, cap. <<St. Basil and Works>>, p. 38-43; Vezi si Ierod. Nestor Vornicescu, Munca manuala in monahism dupa Sfintul Vasile cel Mare, In <<Mitropolia Moldovei si Sucevei>>, XXXI (1956), nr. 9, p. 501-517.
24. J.W.C. Wand. Op. cit., cap. <<St. Gregory Nazianzen and Culture>>, p. 59-60.
25. Cele cinci cuvintari despre Dumnezeu, trad. Pr. Gh Tilea si N.I. Barbu, Bucuresti, 1947.
26. Cuvintarea XXXVIII-a la Nasterea mintuitorului, 8, (trad. de Pr. Dr. Gh. Tilea), in <<Glasul Biserici>>, XXI (1962), nr. 1-2, p. 17. Referitor la doctrina hristologica, vezi Impotriva ratacirii hristologice apolinariste, trad. de Prof. Dr. Nicolae Cotos, in <<Mitropolia Ardealului>>, XI, nr. 3-4, p. 242-253 si Magistrand Vasile I. Bria, Hristologia Sfintului Grigorie de Nazianz, <<Ortodoxia>>, XII (1960), nr. 2, p. 197-211.
27. Cuvintarea XLV, 4, P.G. XXXVI, 628 C.
28. Despre preotie, 76 (trad. de D. Fecioru), in <<Biserica Ortodxa Romana>>, LXXXVI, nr. 1-2, p. 153.
29. Despre preotie, 35-36, 48-49, trad. cit., p. 139, 143-144.
30. Ibidem, 35, 39-40, p. 139-141.
31. I. Bria, Teolog si teologie, dupa Sfintul Grigorie de Nazianz, in <<Glasul Bisericii>>, XVI (1958), nr. 1-2, p. 168-172; Nicolae V. Stanescu, Teologie si viata la Sfintul Grigorie de Nazianz, in <<Mitropolia Olteniei>>, XIV (1962), nr. 1-2, p. 3-12.
32. Despre preotie, 71, trad. cit., p. 151.
33. Pentru biografia, opera si activitatea Sfintului ioan Hrisostom, vezi studiile Pr. Prof. Ioan G. Coman: Viata Sfintului Ioan Gura de Aur, in <<Glasul Biserici>>, XVIII, (1959), nr. 1-2, p. 20-41; Personalitatea Sfintului Ioan Gura de Aur, in <<Studii Teologice>>, IX (1957), nr. 9-10 p. 595-616; Hirotonirea in preot a Sfintului Ioan Gura de Aur, in <<Glasul Bisericii>>, XVI (1957), nr. 12, p. 867-888; Actualitatea Sfintului Ioan Gura de Aur, in <<Studii Teologice>>, VII (1955), nr. 7-8, p. 403-423.
34. Sfintul Ioan Gura de Aur, Despre Preotie (trad. de Pr. D. Fecioru), in <<Biserica Ortodoxa Romana>>, LXXV (1957), nr. 10, p. 928-1011.
35. Ibidem, III, 1, trad. cit., p. 946; Vezi si Pr. Gh. Tilea, Evlavia euharistica dupa Sfintul Ioan Gura de Aur, in <<Studii Teologice>>, IX (1957) nr. 9-10, p. 632-648.
36. Despre preotie, VI, trad. D. Fecioru, p. 948.
37. Despre preotie, VI, 4, P. 986.
38. Jean Chrysostome, Lettre d'ezil. Introduction, texte critique, traduction et notes par Anne-Marie Maligrey (Col. <<Sources Chretiennes>> no. 103), Les Editions du Cerf, paris, 1964, cap. 3, p. 71.
39. Predica la hirotonirea in preot, 1, (trad. de Pr. Prof. Ioan G. Coman), in <<Glasul Bisericii>>, XVI (1957), nr. 12, p. 884.
40. Despre Preotie, IV, 3, trad. cit., p. 971.
41. Jean Chrysostome, Huit catecheses baptismale. Introduction, texte critique, traduction et notes, de Antonie Wenger (Col. <<Sources Chretiennnes>>, no. 50). Les Editions du Cerf. Paris, 1957, Cat. IV, 22-32, p. 193-199.
42. Pr. Prof. D. Staniloae, Cunoasterea lui Dumnezeu la Sfintul Ioan Gura de Aur, in <<Ortodoxia>>, IX (1957), nr. 4, p. 555-567.
43. Despre antopologia sa, vezi Demetrios Trakatellis, Man Falllen and Restoired, in the Teaching of S. John Chrysostom, in <<Sobornost>>, 1964, nr. 10 p. 569-584.
44. Jean Chrysostome, A. Theodore. Introduction, texte critique, traduction et notes par Jean Dumortier (Col. <<Sources chretiennnes, no. 117), Les Editions du Cerf, paris, 1966, Scrisoarea 2, 1-3, p. 53.
45. Ibidem
46. Omilia XVIII la Romani, vol. VIII, p. 132.
47. Despre preotie VI, 4.
48. Ibidem, IV, 4-6, p. 969-971.
49. Sfintul Ioan Gura de Aur, Despre preotie, IV, 2, trad. cit., p. 970.
50. Ibidem, IV, 8, p. 967.
51. Ibidem, IV, 5, p. 973.

Diac. Asist. Ion Bria,

Sursa: "Studii Teologice", nr. 1-2/1971, pag 74-84.