biserica.org:viata duhovniceasca:ghidpastoral:Bucuria vieţii în Hristos


 

VIAŢA DUHOVNICEASCĂ TRĂITĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

 

V. SCOPUL VIETII CRESTINE

 

A). Scopul Vieţii pământeşti

1. Bucuria vietii în Hristos

                    “Iar mie a ma lipi de Dumnezeu bine este,
                      a pune în Domnul nadejdea mea”. (Ps. 72, 27)

Dumnezeu ne îndeamna permanent sa acceptam de buna voie nevointa de a intra prin poarta cea strâmta ce duce la viata plina de bucuria de a trai, sa gustam si sa vedem - cât de bun este Domnul.

“Gustati si vedeti ca bun este Domnul; fericit barbatul care nadajduieste în El”. (Ps. 33, 8)

“În ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa te doreste sufletul meu pe Tine Dumnezeule”. (Ps. 41, 1)

Calatoriile ce duc la poarta cea strâmta catre Împaratia cerurilor, dupa cuvântul Sfântului Efrem Sirul, sunt: pocainta, ajunarea, rugaciunea, umilinta, privegherea, smerita cugetare, saracia cea duhovniceasca, defaimarea trupului, îngrijirea sufletului, culcarea pe jos, nespalarea, foamea, setea, mâncarea uscata, goliciunea, milostenia, lacrimile, plânsul, suspinarile, plecarea genunchilor, necinstirile, gonirile, rapirile, osteneala cu mâinile, primejdiile, a fi defaimati si a rabda, a fi urâti si a nu urî, a patimi si rasplati cu bine, a lasa datornicilor datoriile, a ne pune sufletul pentru prieteni, iar mai pe urma de toate, a ne varsa sângele pentru Hristos, daca împrejurarile vor cere.

Iar calatoriile care duc la poarta larga si desfatata a pierzarii sunt: desfrânarea, înversunarea, slujirea la idoli, otravirea, vrajba, cearta, pofta, mânia, bataia, invidia, petrecerile, strigarile, cântecele lumesti, fluieraturile, jocurile, scaldaturile, hainele cele moi, prânzurile cele scumpe, bataile din palme, gâlcevile, somnul cel fara de grija, ura dintre frati, grairea de rau. La toate acestea se adauga lucrul cel mai grav decât toate, care este nepocainta si a nu ne aduce aminte niciodata de iesirea cea din urma din viata.

Dupa aceasta scurta incursiune în diversitatea calatoriilor pamântesti, ne vom îndrepta atentia spre a surprinde câteva din aspectele bucuriei vietii în Hristos, din care au gustat permanent multitudinea Sfintilor care sunt venerati de lumea crestina. Bucuria vietii în Hristos o dobândesc sufletele care au intrat în a treia treapta a îndreptarii, prima treapta fiind chemarea si pregatirea omului pentru primirea harului divin înainte de Botez, iar a doua treapta este renasterea omului în Hristos prin Taina Botezului, care marcheaza începutul unei noi vieti, în care omul simte dorinta vie de a se uni cu Hristos si de a umbla întru înnoirea vietii. (Romani 6, 4)

În treapta a treia a îndreptarii se face vizibil progresul crestinului în viata cea noua în Hristos, aratându-l pe Hristos prezent în viata si în faptele lui, încât acum el poate spune: “Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste în mine”. (Gal. 2, 20)

Acum se arata cu adevarat cresterea sufletului în virtute si îndeosebi în iubire, ceea ce da un sensibil avânt urcusului duhovnicesc spre desavârsire, care poate fi realizat, pe de o parte, prin împlinirea poruncilor, iar pe de alta parte, prin urmarea sfaturilor evanghelice.

Prin dobândirea experientei intime a bucuriei vietii în Hristos, crestinul participa mai bine la suferintele celor neputinciosi si se apropie cât se poate de mult de ei pentru a le veni mai bine în ajutor.

“Cu cei slabi m-am facut slab, ca pe cei slabi sa-i dobândesc; tuturor toate m-am facut, ca, în orice chip, sa mântuiesc pe unii”. (I Cor. 9, 22)

DUMNEZEU daruieste prin DUH adevarata cunoastere celor care sunt demni de ea, însa nu în virtutea aptitudinilor lor intelectuale, ci a gradului de puritate si de virtute pe care l-au dobândit, prin punerea în practica a poruncilor si îndemnurilor evanghelice.

Sfântul Apostol Pavel subliniaza clar opozitia radicala care exista între întelepciunea lumii si întelepciunea lui DUMNEZEU. “Caci întelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu”. (I Corinteni 3, 19)

Învataturile patristice sustin ca aparitia starii de bucurie în Hristos este conditionata de:

a. umilinta

b.detasarea de aceasta lume

c. mila

În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare îi învata pe ucenicii sai:

“Sa aveti curatie sufleteasca, nepatimire trupeasca, purtare blânda, grai cumpatat, cuvânt cu buna rânduiala, hrana si bautura masurata, înaintea celor mai mari tacere, înaintea celor mai întelepti luarea aminte, la cei mai batrâni supunere, sa aveti spre cei asemenea cu voi si spre cei mai mici dragoste nefatarnica, de cei rai, patimasi si iubitori de trup sa va departati si putin sa graiti, dar mai mult sa întelegeti, sa nu fiti fara socoteala în cuvânt, sa nu prisositi cu vorba, sa nu fiti îndrazneti la râs, cu sfiala sa va împodobiti si cu femeile cele necurate sa nu vorbiti, sa aveti jos cautarea, iar sufletul sus, sa fugiti de cuvintele cele împotriva, dregatorie dascaleasca sa nu doriti, cinstea acestei lumi întru nimic s-o folositi. Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plata s-o astepte si vesnica rasplatire de la Iisus Hristos, Domnul nostru”.

a. Umilinta

Îndurând agresiunea socialului cu umilinta si rabdare, se dobândeste o mare liniste. Omul, umilindu-se în fata semenilor, se poate elibera total de slava desarta si câstiga astfel adevarata victorie asupra lumii.

În sustinerea umilintei, Sfântul Isaac Sirul noteaza: “Cel care e cu adevarat umil nu se tulbura atunci când sufera o nedreptate. El nu se justifica în privinta lucrului pentru care a fost nedreptatit. Ci primeste calomniile drept adevar si nu cauta sa convinga oamenii ca a fost calomniat, cerând iertare. Unii au luat asupra lor faptul de a fi numiti destrabalati, în vreme ce nu erau. Altii au îndurat sa fie tratati drept adulteri, în vreme ce erau departe de aceasta, si-au asumat în lacrimi fructul unui pacat pe care nu-l comisesera, au cerut celor care-i calomniasera iertare pentru o nedreptate care nu le apartinea, caci sufletele lor erau încununate cu toata puritatea si nevinovatia”.

Sa cautam umilinta, acceptând sa fim dispretuiti, respinsi si considerati un nimic. Potrivit Sfântului Macarie, aceasta e conditia normala a crestinilor, care “sunt asemeni oamenilor «care-si pun viata în mâna»” (Iov 13, 14) neimaginându-se ca înseamna ceva; dar, în loc de aceasta, sunt dispretuiti si respinsi mai mult decât ceilalti oameni”.

Mai multi Sfinti Parinti ne învata ca ceea ce ne îndurereaza si nedreptateste sau ne insulta trebuie sa fie considerat un medicament care ne vindeca de slava desarta si de orgoliu. Diavolul nu e niciodata atât de descurajat ca atunci când omul doreste umilinta si dispretul. Începutul victoriei asupra slavei desarte, scrie Sfântul Ioan Scararul, este dragostea pentru umilinte. “Dumnezeu se bucura atunci când ne vede alergând în întâmpinarea umilintei, pentru a reprima, lovi si nimici iubirea desarta pe care o avem fata de sine”. Iar Sfântul Varsanufie ne marturiseste: “Iata umilinta perfecta: sa înduri insultele si injuriile si tot ce a suferit Stapânul nostru Iisus Hristos”.

Trebuie sa se ajunga la o umilinta de mare soliditate, care poate fi simtita în mod constant, în relatiile cu ceilalti, fiind mult mai dificil de realizat si de pastrat umilinta capatata în propriul for interior, ca virtute.

Semnul ca esti eliberat de slava desarta este ca nu mai simti durere atunci când esti umilit în public si ca nu mai traiesti ranchiuna fata de cel care te-a ofensat, dispretuit, insultat.

Mai exista o umilinta externa, când omul se considera drept ultimul dintre oameni. “Socoteste-te ultimul dintre oameni” ne îndeamna porunca monahala clasica.

La rândul sau, Sfântul Isaac Sirul ne îndeamna: “Coboara mai jos decât tine însuti si vei vedea slava Domnului în tine”. Caci acolo unde odrasleste smerenia, izvoraste slava lui Dumnezeu. Daca te straduiesti sa fii clar dispretuit de catre toti oamenii, Dumnezeu îti va harazi sa fii slavit. Aceasta slava fiindu-ne adusa de lumina harului Sfântului Duh, ne induce o stare de liniste, o pace de nespus. Inima, la rândul ei, se umple de o bucurie si caldura inexprimabile, dupa cuvântul Mântuitorului: “Împaratia lui Dumnezeu este înlauntrul vostru”. (Luca 17, 21)

Sfântul Serafim de Sarov ne îndruma: “Bucuria mea, câstiga duhul pacii si atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta”.

Sfântul Chiril Fileotul spune: “Daca înduram bucurosi suferintele, blestemul va fi transformat în binecuvântare; dupa cum oboselile luptelor pregatesc cununile atletilor, la fel, încercarea ispitirii îl conduce pe crestin la perfectiune”.

b. Detasarea de aceasta lume

Cei ce dobândesc bucuria vietii în Hristos realizeaza detasarea de aceasta lume prin intermediul a trei calitati:

a) singuratatea;

b) situatia de strain (exterioara si interioara);

c) saracia.

a) Singuratatea.

Bucuria vietii în Hristos are sens doar într-un cadru social si într-o relatie cu semenii. Important este ca în timpul zilei sa se mentina contactul permanent, armonios cu membrii grupului social din care facem parte, iar noaptea sa ne izolam, refugiindu-ne într-o atmosfera intima în care sa fim numai noi si Dumnezeu, iar de semenii nostri sa ne apropiem numai pe calea Duhului Sfânt. “Noaptea ridicati mâinile catre cele sfinte si binecuvântati pe Domnul. Te va binecuvânta Domnul din Sion, Cel ce a facut cerul si pamântul”. (Ps. 133, 2-3)

Sfântul Antonie cel Mare ne spune:“Nimic din lume sa nu cinstiti mai mult decât dragostea lui Hristos. Ostenelile de aici se vând cu pret vesnic: ca putin dai si însutit primesti. Oricât ar fi de greu, sa nu ne întristam ca si cum am pieri, sa îndraznim si sa ne bucuram ca niste mântuiti, ca Dumnezeu e cu noi.

b) Situatia de strain.

În relatia obisnuita si normala cu semenii nostri sa fim straini de tot ce este rau si influenteaza negativ apropierea, comuniunea cu Dumnezeu si transfigurarea fiintei umane.

c) Saracia.

Se exprima prin renuntarea la desfatarile lumii, rezolvând neputintele firii omenesti (hrana, îmbracaminte etc.) cât mai simplu si respectând îndemnul Evangheliei: “În dar ati luat, în dar sa dati”.

c. Mila

Exercitiul milei trebuie sa se realizeze permanent fata de semenii nostri aflati în neputinte, dupa îndemnul binecunoscut al Mântuitorului Iisus Hristos:

“Mila voiesc si nu jertfa”.

“Nimeni sa nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui”. (I Corinteni 10, 24) si iarasi “Tuturor toate M-am facut ca, în orice chip, sa mântuiesc pe unii”. (I Corinteni 9, 22)

Cei ce au fost onorati a primi bucuria vietii în Hristos si înaltati în acest fel de Dumnezeu, îsi amintesc permanent de Cel care a spus: “Sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine însuti”. (Luca 10, 27)

De asemenea, ei sunt permanent gata sa îmbrace din nou, fara a-si schimba natura, înfatisarea de rob ca sa-l mântuiasca pe rob (Filipeni 2, 6 s.a.m.d.). Îl imita si ei pe Învatator, punându-si cu adevarat chezasie sufletul si trupul pentru mântuirea altora.

Sfântul Simion recomanda prietenului sau, diaconul Ioan: “Te rog sa nu dispretuiesti vreodata vreo fiinta si mai ales, daca e cazul, vreun ... cersetor. Caci mila ta stie prea bine ca exista printre cersetori, mai ales printre orbi, oameni care au devenit la fel de puri ca soarele datorita rabdarii si framântarilor lor.

Fericit cel care cauta la sarac si la sarman; în ziua cea rea îl va izbavi pe el Domnul”. (Ps. 40, 1)

Asadar, sa ne sârguim cu totii în a cunoaste bunatatea si milostivirea Stapânului mult înainte de sfârsitul vietii pamântesti, fugind de pacat.

Întorcându-ne la Dumnezeu înainte de sfârsit, vom afla pe Judecatorul milostiv si ne vom învrednici fericirii vesnice si cu îngerii cei luminati ne vom salaslui, unde este frumusetea cea negraita a tuturor celor împacati cu Dumnezeu si veselia cea pururea fiitoare.