biserica.org:viataduhovniceasca:ghidpastoral:Moartea


 

VIAŢA DUHOVNICEASCĂ TRĂITĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

 

V. SCOPUL VIETII CRESTINE

B. MOARTEA

Moartea este consecinta pacatului, pedeapsa lui Dumnezeu împotriva neascultarii primilor oameni, care s-a transmis din generatie în generatie. Ea n-a fost destinata omului, fiind contrara firii lui, dar a survenit în clipa când inima si dragostea lui s-au îndepartat de Dumnezeu. “Ori în ce zi veti mânca din el, cu moarte veti muri”. (Fac. 2, 17)

Ca fenomen, moartea se explica ca o parte a fiintei omului care nu mai actioneaza si este pusa la pastrare ca un tezaur ce se îngroapa, ca un graunte ce se seamana în pamânt pâna îi soseste ceasul de germinare. Sufletul ramâne însa viu, caci Dumnezeu “nu este un Dumnezeu al mortilor ci al viilor”. Deci toti sunt vii înaintea Domnului.

Actul mortii este un fenomen inevitabil si cel mai sigur ce se petrece în viata omului, materializându-se prin despartirea si dezlegarea legaturilor firesti dintre trup si suflet, pâna la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când trâmbita Arhanghelului va destepta pe cei morti la judecata cea mare.“Este rândul oamenilor sa moara, iar dupa aceea, sa fie judecati”. (Evrei 9, 27)

Trupul, pamânt fiind, se va întoarce în pamânt, dar sufletul, fiind suflarea lui Dumnezu, se va întoarce la Creatorul sau, ca sa dea socoteala de ceea ce a facut, în timpul vietii pe pamânt, cu trupul ce i s-a dat spre slujirea lui Dumnezeu.

Clipa si ceasul mortii sunt numai de Dumnezeu stiute si rânduite, în functie de judecatile Sale cele nestiute. De aceea, Domnul ne sfatuieste, zicând: “Luati aminte, privegheati si va rugati, ca nu stiti când va fi acea vreme”. (Marcu 13, 33)

Moartea deschide omului usa vesniciei si o începe pe ea, oricum ar fi, buna sau rea. Dreptilor, le deschide usa vesniciei celei fericite care este Împaratia Cereasca, iar pacatosilor (celor ce mor fara pocainta) le deschide usa vesniciei celei dureroase, care este în iad. Pentru ca în functie de rodnicia vietii pamântesti, asa ne va fi acolo rasplatirea. Deci, ni se cade noua, muritorilor, sa avem de-a pururea în minte gândul mortii si sa învatam aceasta ca, temându-ne de nestiutul ceas al mortii, sa ne înfrânam de lucrurile care mânie pe Dumnezeu si sa fim gata de iesire.

Sfântul Ioan Scararul spune ca atât de folositor este gândul mortii la cei ce vor sa se mântuiasca, pe cât de trebuincioasa este pâinea pentru om. Cel ce are pâine, nu moare de foame, iar cel ce are de-a pururea gândul mortii, nu-si omoara sufletul cu moartea pacatului, negresind de moarte.

Moartea dreptului nu se aseamana deloc cu cea a unui pacatos. Ea este înspaimântatoare pentru cei ce nu se ostenesc sa cunoasca pe Dumnezeu si poruncile Lui, dar pentru cei ce-L cunosc si-L iubesc ea este o binefacere, este capatul durerilor si suferintelor trupului, a muncilor istovitoare, a neîntelegerilor cu cei necredinciosi, a neputintelor noastre de a ne desavârsi, este mântuirea sufletului nostru din închisoarea trupului corupt si neascultator, este întrevederea cu Dumnezeu, pacea si odihna vesnica. Deci ea este necesara, venind ca o binecuvântare pentru om, facând sa înceteze raul si raspândirea lui pe pamânt. În acest sens, “Sa nu ne temem de moarte, ci de pacate”.

Principiul pacatului se gaseste chiar din clipa zamislirii omului, în unirea corpului cu sufletul în sânul mamei. Prin procreare, omul mosteneste pacatul si, numai prin despartirea de trup a sufletului, acest principiu al pacatului poate fi distrus, curmându-se prin moarte mostenirea pacatului. Prin trimiterea Domnului nostru Iisus Hristos - Însusi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat - El explica omenirii rostul si sensul vietii pamântesti materializat în recâstigarea fericirii pierdute. El a venit în lume ca sa mântuiasca sufletul omului de vesnica moarte, sa-l întoarca la Creatorul lui printr-o reascultare a poruncilor Sale, reducând blestemul dumnezeiesc al mortii la jumatate. Moartea nu exista pentru cei ce cred cu adevarat în Iisus Hristos, iar pentru cei ce si-au înnegrit haina de lumina a botezului cu multe pacate, ea începe înca de pe pamânt prin moartea sufletului.

Prin încrederea, recunoasterea si ascultarea fata de Rascumparatorul nostru Iisus Hristos câstigam vesnicia: “Eu sunt viata, învierea si calea”.

Ascultarea, umilinta, faptele bune, rabdarea servesc drept sprijin sufletului în clipa parasirii corpului sau. Ceea ce se petrece cu sufletul omului dupa moarte a fost descris de Sfintii Parinti, marii asceti, apostolii si ucenicii care au avut viziuni si carora, datorita puritatii lor sufletesti, le-a fost permis sa înteleaga si chiar sa vada ceea ce noi muritorii de rând nu vedem, dar întelegem. Dar mai întâi sa amintim cele 4 ispite ale omului din vremea mortii si modul cum sa ne luptam împotriva lor dupa îndemnurile Sf. Nicodim Aghioritul :

a) mai întâi este razboiul împotriva credintei . În aceasta situatie, gândurile de necredinta din mintea noastra sa le tragem înapoi degraba zicând: “Du-te înapoi, satano, tatal minciunii, caci nu voiesc nici macar sa te aud pe tine, fiindca destul îmi este mie a crede cele ce crede Biserica cea sfânta a lui Hristos”. Deci sa nu dam loc în inima noastra gândurilor necredintei, precum este scris de înteleptul Solomon: “De se va sui peste tine duhul celui puternic- adica al vrajmasului - sa nu-ti lasi locul tau”. Iar daca vrajmasul ne va aduce îndoiala în ce crede Biserica, sa nu-l bagam în seama si sa nu-i raspundem, ferindu-ne de el, pururea având în gând rugaciunea lui Iisus: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”.

b) al doilea razboi este cel împotriva nadejdii . În aceasta situatie sa ne aducem aminte de mila si bunatatea lui Dumnezeu, Care a venit în lume sa moara pentru noi, pacatosii.

c) al treilea razboi este cel împotriva smereniei , cu slava desarta si cu mândria. În acest caz sa ne socotim ca suntem praf si cenusa si sa punem toate ispravile noastre pe seama lui Dumnezeu. Sa ne cunoastem cu adevarat greutatea pacatelor si a rautatilor noastre, dar sa nu deznadajduim de mila lui Dumnezeu, dupa cum ne încurajeaza Sfântul Duh prin gura Proorocului David : “Mântui-va Domnul sufletele robilor Sai si nu vor gresi toti cei ce nadajduiesc spre Dânsul”.

d) si al patrulea razboi este cel cu nalucirile cele de multe feluri si prefacerea slujitorilor nedreptatii în îngeri de lumina. E bine în aceste clipe sa stam tare întemeiati în smerenia cugetului nostru si sa zicem: “Schimbati-va, ticalosilor, în întunericul vostru ca mie nu îmi trebuiesc vedenii. Nu am trebuinta în acest ceas decât de mila lui Dumnezeu si de milostivirea Lui”. Si chiar de am cunoaste ca multe din semnele aratate ar fi de la Dumnezeu, sa ne întoarcem de la ele si sa le alungam de la noi cât mai departe, fara sa ne temem ca nu-I place lui Dumnezeu acest lucru si aceasta întoarcere, pentru ca o facem socotindu-ne nevrednici de acele vedenii.

Dupa aceasta incursiune legata de momentele premergatoare clipei despartirii sufletului de trup, vom încerca sa urmarim în continuare drumul si trairile sufletului dupa moarte.

În clipa mortii, sufletul ce iese din corp este imediat încercuit de îngeri buni sau spirite rele, asa cum a fost viata celui care moare. Sfântul Macarie Alexandrinul ne precizeaza, în urma descoperirilor ce le-a avut, ca sufletul, imediat dupa moarte, ramâne înca doua zile pe pamânt, pe locurile unde a trait în corp, iar a treia zi, asa cum Domnul nostru Iisus Hristos a înviat, sufletul se urca la cer. De aceea, se înmormânteaza omul dupa trei zile, atunci când sufletul nu mai este pe lânga corp.

În spatiul care desparte pamântul de cer sunt douazecisipatru de vami la care se gasesc duhuri, îngeri cazuti deveniti demoni, care se straduiesc sa ispiteasca pe om, sa-l opreasca de a se mântui, sa-l faca un instrument al rautatii lor. “Ca un leu racnind umbla, cautând pe cine sa înghita”. (I Petru 5, 8) Îngerii rai, izgoniti de Dumnezeu pentru îngâmfarea lor, si-au gasit refugiul în acest spatiu, între pamânt si cer. Ei întreaba tot sufletul care pleaca din lume de toata fapta rea pe care a facut-o în viata si pe care n-a marturisit-o la duhovnic si fapte bune n-a facut pentru iertarea ei. Dar vamile le vad numai cei pacatosi. Cei care pleaca la cer îndreptati au cale libera, caci nu mai au greseli si Domnul a binecuvântat sufletele lor, ca sa nu mai vada la moarte fata demonilor si nici acestia fata lor.

Sfintii Parinti compara fiecare vama cu un tribunal ce se ocupa de un anumit tip de pacate savârsite de om în viata, începând cu: vorbele desarte, convorbiri zadarnice, vorbe obscene, ironii, luarea în râs a lucrurilor sfinte, cântece pasionale, râsul obscen etc. Vin apoi vamile minciunii, calcarea juramântului si a fagaduintelor facute lui Dumnezeu în desert, ascunderea pacatelor la spovedanie, apoi vama calomniei, a vorbirii de rau, a bârfelor, a umilirii altora, a injuriilor si judecarea altora, lacomia, betia, mâncarea în ascuns, uitarea rugaciunii, nepaza postului, desfatarile si îmbuibarile, placerile nesatioase, lenea sub toate formele ei, furtul, avaritia, camataria, înselatoria, gelozia, mândria, ambitia, lipsa de respect fata de parinti, de preoti, de superiori, neascultarea, mânia, enervarea, furia, razbunarea, ura si omorul, magia, vrajile, spiritismul sau invocarea spiritelor, necuratia în fapte si gânduri, imoralitatea, trairea necununati, visuri obscene, voluptatea, priviri necurate, adulterul, incestul, sodomia, homosexualismul, erezia, hulirea credintei în Dumnezeu, blestemul, cruzimea, lipsa de mila etc. Toate aceste vami si trecerea sufletului prin fata lor au loc a treia zi dupa moarte, de aceea se face o slujba speciala, de catre Biserica, pentru a usura sufletul în trecerea lui la cer. Dupa trecerea vamilor, tot crestinul care a primit Taina Sfântului Botez si nu a pierdut-o, cum fac sectele prin botez fals, merge de se închina în fata Domnului, fie el cât de pacatos ar fi. Dragostea cu care este primit sufletul în fata Domnului este pe masura gradului în care crestinul, pe timpul vietuirii pamântesti, a ascultat si a respectat legea de vietuire crestina data de Mântuitorul.

Sufletul este purtat dupa aceea de îngeri, ca sa viziteze Raiul si locasurile Sfintilor timp de sase zile, în care sufletul se minuneaza de cele vazute si slaveste pe Dumnezeu Creatorul.

A noua zi, se urca din nou si se închina lui Dumnezeu, de aceea Biserica face din nou parastas special pentru iertarea pacatelor celui plecat. Dupa aceasta a doua închinare, sufletul este dus sa viziteze iadul si, timp de 30 de zile, el vede toate treptele infernului si tremura de frica sa nu fie si el aruncat acolo definitiv.

În a 40-a zi, sufletul urca iarasi, pentru a treia oara, sa se închine Domnului. Atunci Domnul hotaraste, dupa faptele sufletului, locuinta ce i se cuvine. În acest sens, Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: “În casa Tatalui Meu sunt multe locasuri”. Asadar, în a 40-a zi, are loc judecata particulara si atunci Biserica face un parastas special. Aceasta zi este decisiva pentru soarta sufletului, pâna la ultima judecata a lui Dumnezeu asupra întregii omeniri.

Starea dobândita de suflet în bine sau rau nu ramâne definitiva. Ea poate fi modificata în functie de rugaciunile celor ce au ramas pe pamânt si care aduc multa binefacere celor ce s-au dus. De exemplu, daca un crestin, la moarte, are greseli mai putine si urmasii îi poarta sarindare, îi dau Sfinte Liturghii si-i fac pomeni în perioada de 40 de zile cât îngerul plimba sufletul prin rai si iad, atunci aceste rugaciuni care ajung înaintea Domnului pot face sa mearga sufletul de la temnitele iadului în loc luminat. Deci, fericit este acel suflet la care a ramas cineva sa se roage neîncetat pe pamânt, usurându-i astfel viata de dincolo de mormânt. De aceea, a lasat Domnul patru posturi peste an, în care tot crestinul e dator a-si marturisi greselile la duhovnic. Când moare, el nu va avea scrise în carte decât numai faptele rele pe care le-a facut de la ultima marturisire pâna la moarte, celelalte fiind sterse si iertate, iar familia poate contrabalansa, prin jertfele sale, în aceasta perioada de patruzeci de zile, pacatele sufletului.

În zilele de aniversare a mortii, a pomenirii sfintilor patroni ai numelui si în zilele de nastere a celor ce s-au dus, se fac de asemenea slujbe si rugaciuni pentru sufletele plecate, iar la Vecernia din Duminica Cincizecimii, numita si “Vecernia plecarii genunchilor”, Biserica rosteste rugaciuni chiar si pentru cei din gheena. Sa ne rugam deci cu tarie si cu convingere pentru cei dragi, care s-au dus în lumea de dincolo, caci Domnul nostru Iisus Hristos ne-a spus: “Cereti si vi se va da”. El deci nu poate sa ne refuze cererea noastra de iertarea pacatelor celor pe care i-am iubit, caci El Însusi ne cere mila si dragostea pentru aproapele. Luând aminte la faptul ca soarta celor care mor este soarta noastra viitoare, sa avem grija sa îndulcim moartea celor care ne-au înconjurat, pregatind-o astfel pe a noastra. Sa primim moartea astfel ca o binecuvântare, stiind ca gloria veche a ei a fost distrusa, iar viata viitoare îsi gaseste expresia sa vizibila pe mormântul fiecarui crestin în simbolul pe care crucea de la capatâi o întruchipeaza.