biserica.org:viataduhovniceasca:ghidpastoral:Nebunia de origine demonica


 

VIAŢA DUHOVNICEASCĂ TRĂITĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

 

IV. ASPECTE PRIVIND TERAPEUTICA BOLILOR MINTALE

B. Nebunia de origine demonica

Desi rolul activitatii demonice este, în zilele noastre, daca nu ignorat, macar subestimat de multi oameni, inclusiv din rândul crestinilor (în ciuda numeroaselor referiri care se fac despre ei în Sf. Scriptura, texte liturgice, scrieri patristice, lucrari aghiografice), cazurile de boli mintale de origine demonica sunt din ce în ce mai frecvente.

Aceasta boala nu poate fi redusa doar la o cauza mecanica, pur fiziologica. Ea se datoreaza instalarii duhurilor rele, atunci când omul nu mai este protejat de puterea Duhului Sfânt. Cel mai adesea apar astfel de tulburari în urma unei neglijente spirituale.

Daca crestinul îsi întoarce o clipa fata de la harul care constituie un fel de zid de aparare împrejurul sufletului sau, el devine vulnerabil puterii lui Satan, care, profitând de slabiciune, poate sa se introduca în citadela sufletului si sa semene acolo tulburare, care se poate manifesta în moduri si grade diferite.

Anumiti bolnavi mintali evoca în relatarile lor prezenta în ei, macar în anumite momente, a unei forte straine care-i împinge, împotriva propriei vointe, la anumite gânduri, cuvinte, actiuni, iar unii dintre ei prezinta ca pe o entitate demonica aceasta forta care le dicteaza, fata de ei însisi sau de ceilalti, comportari foarte clar negative, care pot sa mearga pâna la crima sau la sinucidere.

Daca omul si-a întors vointa de la lucrarea voii lui Dumnezeu, nu mai e nevoie ca demonii sa recurga la medierea trupului ca sa tulbure sufletul; ei pot patrunde direct acolo, pentru ca harul nu mai locuieste sufletul, si pot sa ajunga pâna la a-l poseda.

Sfântul Diadoh al Foticeei scria: “Jalea care apare atunci când Dumnezeu se departeaza, da pe mâna demonilor ca pe un prizonier sufletul pe care Dumnezeu refuza sa-l stapâneasca”.

Iar Sfântul Ioan Casian precizeaza: “S-a observat, duhurile necurate nu pot intra în cei pe care sunt pe cale sa-i posede decât facându-se stapâne în prealabil pe duhul si pe gândurile lor. Ele încep prin a-i lipsi de teama si de gândul de Dumnezeu si de meditatia duhovniceasca; apoi, atunci când îi vad dezarmati de ajutorul si de protectia divina, ele se precipita ca asupra unei prazi de acum înainte usor de subjugat, pentru a-si stabili acolo salasul lor, ca într-o posesiune care le e abandonata”.

Atunci când ia în posesie un suflet, diavolul se manifesta cu cea mai mare violenta, provocând adesea în el o stare de nebunie, datorita lipsei de ratiune, pentru ca de atunci înainte sa nu-si mai poata reveni.

Posesia si nebunia pe care diavolul o genereaza cel mai adesea îi pot atinge si pe crestinii care au regresat pe calea lor duhovniceasca si s-au îndepartat de Dumnezeu si s-au abandonat patimilor.

De asemenea, calugarii care nu îsi respecta juramântul facut la tunderea în monahism sau care se departeaza de la calea cea dreapta, prin practica aberanta a unei asceze rau-întelese, si care, mai ales, se încred în stradaniile lor, în ei însisi, si nu în Dumnezeu, sunt atinsi de tulburari psihice, prin actiunea lui Satan.

Permanent, trebuie sa avem în inima noastra cuvintele Domnului: “fara Mine nu puteti face nimic”. (Ioan 15, 5)

În general, sa nu uitam ca patimile, atâta vreme cât subzista în om, reprezinta prin ele însele o anumita forma si un anumit grad de posesie demonica. Acest tip de posesie îl priveste, deci, pe orice crestin prin aceea ca aceste patimi continua sa se manifeste într-un grad oarecare, atâta vreme cât el nu lucreaza pentru asemanarea cu Dumnezeu, caci ele reprezinta în el partea din vechiul om care, nefiind înca eliminata de har, ramâne deschisa influentei duhurilor rele si o manifesta. Cu toate acestea, crestinul, prin harul pe care l-a primit la botez, este eliberat de tirania dusmanului si pastreaza întotdeauna putinta de a se opune actiunii diabolice. Când harul revine în suflet, diavolul va fi iarasi expulzat, chiar daca aceasta cere uneori o lunga si grea lupta.

Manifestarea demonica, în moduri si grade diferite, ramâne, în esenta, taina lui Dumnezeu. Alegerea speciala a demonilor apare, totusi, în cazul în care omul se daruieste în mod voluntar si constient puterii Satanei, în cazul în care posesia si nebunia care rezulta din ea au fost induse de practici de vrajitorie sau de magie, ca si, în sfârsit, în cazurile în care se poate vedea în posesie/nebunie o încercare autorizata de Dumnezeu pentru a permite o purificare si un progres spiritual care, la unii, nu s-ar fi putut efectua altfel.

Referitor la aceasta ultima situatie, Sfântul Apostol Pavel ne arata: “Sa dati pe unul ca acesta Satanei, spre pieirea trupului, ca duhul sa se mântuiasca în ziua Domnului Iisus”. (I Corinteni 5, 5)

În toate cazurile în care omul se daruieste actiunii diabolice, Dumnezeu continua totusi sa-i asigure protectia Sa, marginind în anumite limite întinderea si manifestarea puterii demonilor.

Ei produc un rau secundar în creatie si nu pot distruge faptura lui Dumnezeu în esenta ei. Astfel, nici o forma de nebunie, oricât de grava ar fi, nu poate distruge chipul lui Dumnezeu din om. De-acum, când vedem un om stapânit de demon, pe de o parte sa-l iubim pe Domnul si pe de alta parte sa recunoastem rautatea duhului rau; caci posedatii ne ofera exemplul acestor doua lucruri: bunatatea lui Dumnezeu, care opreste si reprima acest invadator brutal, si perversitatea demonului, a carui unica dorinta este sa-l azvârle pe om în prapastie.

În legatura cu posedatii, pentru a ne mari elanul duhovnicesc, sa retinem ceea ce ne spune Sfântul Ioan Casian: “Trebuie sa credem cu statornicie în doua lucruri: în primul rând, ca nimeni nu e atentat de demoni fara îngaduinta lui Dumnezeu; în al doilea rând, ca tot ce ne vine de la Dumnezeu, chiar daca pe loc ne pare dureros sau sursa de bucurie, ne este trimis de un Parinte foarte iubitor si de cel mai compatimitor medic, spre marele nostru avantaj, având ca ultim sens îndreptarea omului”.

Terapeutica

Terapia, în aceste situatii, este puterea Harului Duhului Sfânt obtinuta prin ascultare, rugaciune, post si folosirea acelor mijloace harice ale Bisericii: semnul Sfintei Cruci, Mirul, Agheasma si toate celelalte care au fost descrise de-a lungul lucrarii. Toate însa vor trebui însotite de viata curata, de dragostea, smerenia, atât a bolnavului împreuna cu întreaga sa familie, cât si a slujitorilor Bisericii ce îngrijesc de aceste suflete. Prezenta unor suflete pure, ea însasi purifica atmosfera de idei, gânduri malefice, microbi ai raului, cauza a bolilor mintale si face pe asemenea bolnavi sa respire aerul binefacator, plin de har. În acest fel se poate realiza o mutatie, astfel încât binele sa fie contagios si nu raul, sanatatea si nu boala.

Familia, pe acesti bolnavi, trebuie sa-i priveasca ca pe o comoara de mare pret, pentru ca daca nu va ceda descurajarii în fata acestor situatii, datorita rabdarii, va deveni mostenitoare a Împaratiei cerurilor, dupa cum frumos ne îndeamna Domnul nostru Iisus Hristos: “Prin rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre”. (Luca 21, 19)

De asemenea, familia trebuie sa asigure, pentru cei posedati/nebuni, conditii materiale de viata care sa le favorizeze vindecarea, locul de odihna si linistea pentru ca sa poata fi protejati de agitatiile vietii curente si sa-si poata organiza viata dupa exigentele situatiei lor particulare. Trebuie, însa, sa se evite desfatarile si placerile, dupa cum ne spune de altfel si Sfântul Ioan Gura de Aur: “Este cu totul imposibil ca acela, care este posedat si care traieste în placeri si desfatari, sa fie vreodata eliberat de demonul care-l poseda. Caci, postul unit cu rugaciunea este remediul cel mai eficace si mai necesar pentru acest fel de boala”.

Dupa sfatul Sfintilor Parinti, posedatii trebuie sa participe pe cât posibil la vindecarea lor, sa-si întoarca vointa de la demoni si sa o îndrepte catre Dumnezeu. Dumnezeu, de fapt, nu acorda vindecarea decât acelora care I-o cer, caci El l-a creat pe om liber, îi respecta în toate împrejurarile vointa si n-ar putea sa actioneze împotriva ei.

Tulburarile nu au valoare în sine, nici nu pot fi prin sine o cauza de progres spiritual, ci prin depasirea pe care o ocazioneaza. Cel mai adesea, aceasta depasire nu este posibila, decât cu conditia ca acela care este atins de ele sa fie ghidat în atitudinea pe care trebuie s-o adopte în privinta lor, pentru a le face sa-i serveasca, spre binele sau.

Sfântul Teodosie îi învata, deci, înainte de toate, pe cei bolnavi sa-si îndure suferintele, sa traiasca cu ele si, stiind ca ele pot servi spre binele lor, daca sunt folosite corect, daca stiu sa le transforme în mijloc ascetic pentru a creste în virtuti, el îi îndeamna chiar sa multumeasca lui Dumnezeu pentru ele si sa le adopte ca si cum ar fi fost dorite.

Exista cazuri în care cei care sunt atinsi de nebunie, posedati sau bolnavi, au pierdut cunostinta a ceea ce sunt si a ceea ce fac. Este totusi posibil ca acestia sa primeasca eliberarea si vindecarea gratie credintei si rugaciunilor celor care-i înconjoara si-i întovarasesc, ca si prin cele ale omului înzestrat cu putere duhovniceasca, caruia îi sunt încredintati. Iar puterea de interventie a parintilor duhovnici pentru eliberarea celor pe care îl iau în grija este cu atât mai puternica, cu cât credinta celor care cer eliberarea celor posedati e mai ardenta si rugaciunile lor mai frecvente.

Eliberarea/vindecarea presupune o adevarata solidaritate în credinta si în compasiune, toate madularele suferind împreuna cu madularul care sufera (I Corinteni 12, 26), fiecare cerând eliberarea în numele acestuia, cu tot atâta si chiar mai multa putere decât ar putea avea acesta sa ceara, daca ar avea o constiinta clara a starii sale si suficienta vointa pentru ca sa iasa din ea.

Familia sa se straduiasca pentru o unire mai mare, pentru o integrare spirituala înainte de toate, sa se elibereze de patimi si sa vietuiasca virtuos prin împlinirea poruncilor. Hristos raspunde la apelul familiei pe masura credintei acesteia în Atotputernicia Sa. Aceasta presupune o credinta fara fisura a întregii familii, puritatea inimilor, profunda umilinta si o mare compasiune pentru cel care este victima diavolului.

Sfântul Ap. Pavel recomanda tuturor: “Purtati-va sarcinile unii altora”. (Galateni 6, 2)

Ca un om poate fi slobozit prin rugaciunea unuia sau a mai multora ne este clar aratat în Evanghelii, prin pilda slabanogului: nu vazând credinta sa l-a vindecat Hristos, ci pe cea a celor care I-l aduc (Mt. 9, 2; Mc. 2, 5; Lc. 5, 20). Familia, prin solidaritatea si unirea în Duhul Sfânt, face ca rugaciunile ei catre Dumnezeu sa capete o mare putere. Astfel, Hristos zice: “Daca doi dintre voi se vor învoi pe pamânt în privinta unui lucru pe care-l vor cere, se va da lor de catre Tatal Meu, Care este în ceruri. Ca unde sunt doi sau trei, adunati în numele Meu, acolo sunt si Eu, în mijlocul lor”. (Mt. 18, 19-20) Astfel, rugaciunea comunitara pentru bolnavi apare ca forma cea mai buna de rugaciune pentru a dobândi harul tamaduitor de la Dumnezeu.

“Rugati-va unii pentru altii, ca sa va vindecati”, recomanda Sf. Apostol Iacov. (5, 16)

În acest sens, sugeram familiilor, care se confrunta cu aceste situatii, ca e bine ca acesti bolnavi sa fie dusi la manastiri, pentru ca acolo au cea mai mare sansa de a-si redobândi sanatatea, pentru ca acolo este invocat cu cea mai mare forta harul tamaduitor al lui Dumnezeu, pentru ca acolo se gasesc oameni, în Duh, obisnuiti cu rabdarea, predispusi la compasiune si zelosi în mila, care reusesc sa-i faca pe suferinzi sa participe printr-o simbioza, chiar inconstienta, la calitatile lor. Apropierea de oamenii sfintiti, în manastire, poate si ea sa fie de un mare folos, datorita harului care emana din persoana lor si iradiaza departe în jurul lor si datorita linistii care rezulta la simpla lor vedere sau la simpla lor prezenta, chiar tacuta.

Eliberarea/vindecarea se obtine întotdeauna prin rugaciunea preotului, care reprezinta fundamentul esential si indispensabil pentru ea. De aceea, rugam cititorii sa revada cu atentie informatiile prezentate, legate de intrarea sub ascultarea unui parinte duhovnic iscusit.

Prin mijlocirea parintelui duhovnic, vindecarea survine adesea imediat, în mod miraculos, si omul se descopera total eliberat de nebunia/posesia sa, ca si cum n-ar fi fost atins niciodata de ea. Vietile Sfintilor ne dau nenumarate exemple ale acestor eliberari miraculoase.

Uneori, vindecarea nu este imediata; este cazul mai ales atunci când demonul care-l chinuie pe posedat opune o rezistenta speciala. Interventia duhovnicului ia atunci mai mult timp. În toate cazurile, eliberarea nu necesita perioade foarte lungi. Uneori, posedatii/nebunii se vindeca, dar se înbolnavesc din nou dupa aceea, daca sunt lasati sa recada în desfrâul lumii, pentru ca duhurile necurate revin în ei cu putere sporita.

Pentru a conserva folosul vindecarii lor, ei trebuie sa se aseze sub protectia lui Dumnezeu si sa persevereze pe drumul pe care i-au asezat parinti duhovnici. Daca-si vor pastra astfel harul lui Dumnezeu, nu mai este posibil ca demonii sa actioneze asupra lor.

Mai exista, de asemenea, si situatii fericite când un posedat/nebun, prin credinta si rugaciunea sa din momentele de luciditate sau ale familiei, poate obtine eliberarea prin mijlocirea unui sfânt ceresc. În rugaciunile noastre, noi îi chemam pe sfinti sa mijloceasca pentru noi la Dumnezeu, ca unii ce sunt casnicii Sai (Efeseni 11, 19, 20) si astfel le cinstim moastele facatoare de minuni. Sfântul ale carui moaste se afla în biserica respectiva, în piciorul Sfintei Mese sau în Antimis, este prezent permanent prin har, adica prin energiile necreate ale Sfântului Duh. Aceste energii exista în toate locurile sfinte si sfintite. Obârsia acestor energii este la Dumnezeu, care le trimite acolo unde sunt chemate prin rugaciuni si se pastreaza în Sfintele moaste prin harul divin. Sfintii sunt prezenti în moastele lor, dupa cum sunt prezenti, prin har, si în icoanele care reprezinta chipul lor. Este un mare dar de la Dumnezeu, pentru noi oamenii, de a ne atinge de sfintele moaste, de a trai sa le vedem si sa ne rugam la acele moaste. Pe noi românii ne-a înzestrat Dumnezeu cu multe asemenea Sfinte moaste, care ne pazesc si ne ajuta la orice nevoie. De pilda, în Bucuresti, la catedrala patriarhala, se afla moastele Sf. Dimitrie Basarabov, al carui trup este intact de sapte-opt secole (sec. XII-XIII).

Dupa aceasta scurta incursiune în tainica si fascinanta problematica a vindecarii, nu ne ramâne decât sa învatam sa folosim aceasta putere de vindecare a crestinismului.

Astfel, împlinind toate cu credinta, rugaciune si post, familia si sfintitii slujitori reusesc sa apropie, sa amestece, sa contopeasca psihicul si fizicul bolnavului cu puterea necreata a Duhului Sfânt, realizând armonia si echilibrul, prin conlucrarea energiilor personale cu energiile dumnezeiesti.

Patimasii si posedatii e bine sa nu se apropie pentru o perioada, atât cât îi va sfatui preotul duhovnic, de Sfânta Împartasanie.

Ea trebuie luata atunci când împricinatii sunt într-o stare de suficienta constienta, având consideratia ca Sfânta Împartasanie este un scop si nu un mijloc. De asemenea, li se recomanda celor în cauza sa participe numai la prima parte a Sfintei Liturghii, adica “sa asculte potrivit prescriptiilor preasfintei ierarhii, psalmodierea si dumnezeiasca comemorare a Sfintelor Scripturi” (Dionisie Areopagitul). Ascultarea Sfintelor Scripturi, posedatii sunt obligati s-o faca, pentru ca e destinata sa le favorizeze schimbarea si sa-i faca sa regaseasca bunurile esentiale de la care s-au întors. În rest, excluzând partea a doua a Sfintei Liturghii, pot participa la toate slujbele ce se oficiaza în Biserica.

Un alt aspect pe care dorim sa-l amintim este ca “Evanghelia ne încredinteaza ca acela care-si va numi fratele nebun nu va scapa de flacarile iadului”. Este un pacat grav sa-l socotesti nebun pe un om, pentru ca asta înseamna sa-l reduci la o aparenta exterioara sau chiar la o realitate interioara care nu constituie fiinta sa fundamentala; înseamna sa-l reduci la un aspect al lui care nu e esential; înseamna sa nu vezi ca el este în realitate altcineva; înseamna sa-i negi adevarata personalitate si sa uiti ca el are, înainte de toate, chipul lui Dumnezeu si e chemat sa fie fiu al lui Dumnezeu.

E bine sa nu uitam ca fiecare din noi este un unicat în univers, iar diavolul si-a creat o strategie a sa pentru a lupta împotriva fiecareia dintre persoanele umane.

Omul va putea birui aceste tulburari ale vietii numai în Biserica lui Hristos. “Îmbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta împotriva uneltirilor diavolului”. (Efeseni 6, 11) “Faceti poruncile Mele si toate hotarârile Mele; faceti si paziti toate acestea si veti locui linistiti pe pamânt”. (Leviticul 25, 18)