biserica.org:viataduhovniceasca:ghidpastoral:Nebunia de origine spirituală - Tristetea


 

VIAŢA DUHOVNICEASCĂ TRĂITĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

 

IV. ASPECTE PRIVIND TERAPEUTICA BOLILOR MINTALE

C. Nebunia de origine spirituala

1. Tristetea

Tristetea apare ca o stare de spirit alcatuita din descurajare, astenie, apasare si durere psihica, demoralizare, suferinta cumplita, îngreunare, depresie, însotite cel mai adesea, de anxietate sau chiar angoasa.

Aceasta stare poate avea cauze multiple, dar e întotdeauna alcatuita dintr-o reactie patologica a capacitatii irascibile sau a capacitatii de dorinta a sufletului si se gaseste, deci, legata esential de senzualitate sau de furie.

1. Cauze

a) frustrarea în dorinte

Sf. Evagrie remarca: “tristetea e alcatuita din nesatisfacerea unei dorinte trupesti”, iar “cel care iubeste lumea va fi de multe ori întristat”. În vreme ce “o dorinta e legata de orice patima”, fiecare patima e constant susceptibila sa produca tristete. De aceea, Sfântul Maxim afirma ca tristetea “este încheierea placerii simturilor”. Tristetea releva un atasament de bunurile sensibile ale celui pe care-l afecteaza, de valorile acestei lumi.

Sfânta Dorotheea din Gaza spune: “Cine nu dispretuieste toate bunurile materiale ... nu poate ... sa se elibereze de tristete.”Tristetea mai poate fi generata de invidia pentru vreun bun material sau moral posedat de un semen.

Ea poate avea, de asemenea, drept cauza o deceptie în aspiratia dupa onoruri si pare, deci, legata în mod necesar de cenodoxie (sau slava desarta).

b) mânia

“Tristetea, arata Sf. Evagrie, provine din gândurile de mânie”, iar “mânia este o dorinta de razbunare si razbunarea nesatisfacuta produce tristetea”.

Sfântul Maxim spune, în acelasi sens: “Tristetea si ranchiuna merg mâna-n mâna. Daca, deci, sufletul care încearca tristete atunci când îsi imagineaza chipul unui frate, aceasta e dovada ca îi poarta ranchiuna”.

Tristetea mai rezulta adesea din sentimentul ca mânia a fost excesiva sau disproportionata în raport cu ceea ce a motivat-o sau, dimpotriva, ca ea n-a fost suficienta, prin aceea ca n-a manifestat cu destula forta ceea ce se simtea sau n-a provocat celui sau celor carora li se adresa reactia scontata.

Tristetea poate fi produsa si de o ofensa sau de ceva ce subiectul considera ca atare.

În aproape toate aceste cazuri, aceasta patima releva un atasament fata de sine si se afla legata de vanitate si de orgoliu, ca de altfel mânia care-i urmeaza.

Ranchiuna, careia i se alatura adesea tristetea, reprezinta, de altfel, resentimentul orgoliului ranit, iar mânia, sursa a aceleiasi patimi, exprima frecvent o vointa de reafirmare, de înaltare, de reconvingere a eului fata de sine si de semeni.

c) Mai poate exista, în unele situatii, si o tristete fara motive, despre care Sfântul Ioan Casian noteaza ca “provine dintr-o anxietate sau dintr-o disperare fara motiv”.

d) Actiunea demonica joaca si ea un rol important în nasterea, dezvoltarea si perpetuarea tuturor formelor de tristete. “Gândurile care vin de la demoni sunt în primul rând tulburi si amestecate cu tristete”, noteaza Sfântul Varsanufie. Demonii îsi fac jocul lor pentru ca gasesc în suflet un teren favorabil si beneficiaza de o anumita participare (mai mult sau mai putin constienta) din partea vointei omului. Adesea, tristetea preexista interventiei directe a diavolului, iar acesta din urma nu face decât sa profite de situatie pentru a creste patima.

Patima tristetii poate lua forma extrema a disperarii. Diavolul joaca un rol deosebit de important în nasterea disperarii si poate provoca în suflet, prin intermediul acestei stari, consecinte catastrofale. În aceasta stare, omul îsi pierde speranta în Dumnezeu si, prin urmare, se rupe de El, sortindu-se mortii spirituale. “Întristarea lumii aduce moarte”, ne învata Sfântul Apostol Pavel. (II Corinteni 7,10)

Moartea spirituala duce mai departe la împietrirea inimii, stare la care Sfântul Apostol Pavel constata: “Din pricina împietririi inimii lor, acestia petrec în nesimtire si s-au dedat pe sine desfrânarii, savârsind cu nesat toate faptele necuratiei”. (Efeseni 4, 19)

Sursa de moarte spirituala, disperarea poate, de asemenea, sa îndemne omul la a-si darui mortii trupul, datorita imprimarii în sufletul sau a ideii de sinucidere si a incitarii lui în a o pune în practica.

Dorim sa mai notam ca unul din efectele specifice ale tristetii este acela de a îngreuna sufletul. Ea produce, de altfel, în întreaga fiinta omeneasca, o stare de astenie si de slabiciune, îl face nevolnic si-i paralizeaza activitatea. Acest ultim efect se dovedeste deosebit de grav în plan spiritual, unde îl priveaza pe om de orice dinamism, îi contracareaza eforturile ascetice, pustieste rugaciunea, în special atunci când ea urmeaza unei greseli. Asadar, din toate aceste motive, e considerata de Sfintii Parinti drept o boala a sufletului, a carei gravitate e mare, iar efectele puternice.

“Mare e împaratia tristetii, spune Sfântul Ioan Gura de Aur, e boala a spiritului care cere multa putere pentru a-i rezista cu curaj si pentru a respinge ce are ea mai rau”.

Terapeutica tristetii

În primul rând, cel în cauza trebuie ajutat sa înteleaga ca este bolnav si ca e necesara vointa sa pentru a se vindeca, iar în functie de cauzele care genereaza tristetea, terapeutica devine specifica.

a) În cazul frustrarii în dorinte, terapeutica tristetii implica în mod esential renuntarea la dorintele si placerile trupesti, mai precis la desfatarile lumii acesteia trecatoare.

Sfântul Maxim remarca: “Împotriva ... tristetii, dispretuieste ... lucrurile materiale”.

De asemenea, bolnavul trebuie adus la starea de indiferenta în privinta gloriei si a onorurilor pe care le poate primi din partea socialului. “Împotriva tristetii, dispretuieste gloria si obscuritatea” ne îndeamna în aceasta privinta Sfântul Maxim.

b) Am vazut ca mânia poate fi urmata de tristete sau poate sa fie consecinta unei ofense suferite, luând adesea forma ranchiunei.

Indicam:

Ø formarea convingerii celui care se mânie ca el este principalul vinovat de tulburarea sa;

Ø frecventarea (vizitarea) semenului incriminat, ce permite o vindecare mai rapida decât singuratatea;

Ø înfrânarea imaginatiei, ce se poate raspândi asemenea unui venin, ce poate otravi încetul cu încetul sufletul;

Ø sa nu se poarte pica ofensatorilor si sa fie considerati drept binefacatori, drept medici care lucreaza la vindecarea sufletului si sa li se aduca multumire;

Ø sa ne rugam pentru ofensatori si sa ne gândim la ei ca la persoane ce ne procura mari binefaceri, considerându-i medicii pe care ni i-a trimis Domnul, pentru a ne ajuta sa ne cunoastem boala;

Ø în orice împrejurare sa-i iertam pe ofensatori, sa abandonam ranchiuna fata de ei si sa dam dovada de bunavointa si bunatate.

Foarte important este ca starea de tristete, indiferent de cauza ei, sa fie dezvaluita si descrisa în fata parintilor duhovnici, la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei. Ei ne vor putea astfel elibera, prin puterea pe care le-a dat-o Domnul nostru Iisus Hristos, de gândurile ce ne-au cuprins; ne pot consola si îndruma corect. Astfel procedând, vom primi cel mai pretios ajutor, de neînlocuit, materializat în leacul consolarii si al vindecarii, pe care va trebui sa-l turnam zilnic pe rana sufletului nostru pâna la vindecare.

Întarind zilnic edificiul vietii sufletesti ce se sprijina pe cei trei piloni ai sai (rugaciunea, citirea din sfintele carti si osteneala trupului), vom putea învinge toate felurile de tristete, reintrând în armonie si echilibru cu Dumnezeu si cu semenii nostri.