biserica.org:viataduhovniceasca:ghidpastoral:vindecarea


 

VIAŢA DUHOVNICEASCĂ TRĂITĂ ÎN CREDINŢA ORTODOXĂ

 

I. ASPECTE PRIVIND SANATATEA, BOALA, VINDECAREA

C. VINDECAREA


Pocainta si marturisirea noastra sincera trebuie sa faca începutul vindecarii noastre. Ca sa ajungem la însanatosirea trupesca, este necesar ca mai întâi minunea sa se întâmple înlauntrul nostru. Adica, mai întâi trebuie sa ne lepadam de omul cel vechi si sa ne îmbracam cu cel nou. Hristos se afla întotdeauna aproape de noi, lânga noi, gata sa ne ajute; este suficient sa-L chemam. De aceea Domnul ne avertizeaza: “În lume necazuri veti avea, dar îndrazniti ! Eu am biruit lumea “.

Vindecarea omului poate fi prezentata în urmatoarele etape:

· vindecarea clinica, pusa în evidenta prin disparitia simptomelor de boala;

· vindecarea paraclinica, concretizata prin revenirea analizelor la parametrii normali;

· vindecarea bacteriologica, constatata în urma disparitiei agresorilor biologici;

· vindecarea imunologica, pusa în evidenta de aparitia anticorpilor specifici de individ;

· vindecarea sufleteasca finalizata odata cu îndeplinirea canonului dat de duhovnic si împartasirea cu vrednicie cu Trupul si Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Foarte important este sa parcurgem în totalitate cele cinci trepte ale vindecarii, care-l vor ajuta pe om sa-si puna în valoare puterile fizice si spirituale existente în fiinta sa, sa patrunda în cele mai ascunse taine ale vietii, îndumnezeindu-si firea omeneasca prin har si transformându-si personalitatea sa într-un mediu de actiune a energiilor divine.

Pentru a fi mai convingatori în ce priveste necesitatea restabilirii fara ragaz a fiecaruia dintre noi, va prezentam didactic, la Anexa 1, schema procesului de vindecare în crestinism. De asemenea, aceasta ne va fi de un real folos si pentru întelegerea clara a informatiilor prezentate, legate de scopul vietii crestine.

“De vei asculta cu luare aminte glasul Domnului Dumnezeului tau si vei face lucruri drepte înaintea Lui si vei lua aminte la poruncile Lui si vei pazi legile Lui, nu voi aduce asupra ta nici una din bolile, pe care le-am adus asupra Egiptenilor, ca Eu sunt Domnul Dumnezeul tau care te vindeca”. (Iesirea 15, 26)

Chiar atunci când ne credem deplin sanatosi, boala se afla deja în noi si va fi deajuns sa slabeasca unul sau altul din mijloacele noastre de aparare pentru ca ea sa apara într-o forma sau alta. De aceea, boala si suferintele nu trebuie considerate ca realitati autonome, de natura pur fiziologica, ce pot fi tratate într-un mod exclusiv tehnic si numai în plan corporal.

Medicina actuala trebuie sa-l ajute pe bolnav sa-si asume bolile si sa-l faca sa creada ca starea sa si destinul sau se afla cu totul în mâinile lui Dumnezeu si ca tehnicile medicale foarte mult avansate nu ramân decât mijloace prin care poate lucra dumnezeirea, pentru ca Domnul a dat inteligenta si stiinta oamenilor. În concluzie, bolnavul trebuie, prin colaborarea dintre stiinta si credinta, sa treaca de la un mod pasiv de a-si trai boala, asteptând vindecarea si usurarea numai de la medicina, la un mod activ, printr-un elan personal, cerând Creatorului harul vindecarii.

În cazul vindecarii bolnavilor mintali, bibliografia patristica ne marturiseste: boala poate fi produsa si reprodusa, extinsa, dezvoltata, multiplicata si întarita si uneori chiar întrupata, de “puterile întunericului si ale rautatii”. Diavolii pot deveni unul din principalele izvoare ale bolilor, manifestându-se cel mai adesea prin ele în mod indirect, dar uneori si mijlocit, ca în cazurile de posesiune, ocupând atunci ei în om locul gol al lui Dumnezeu. Demonii însotesc starile patologice create, strecurând în sufletul suferinzilor gânduri de descurajare, de tristete, de acedie, de iritare, de enervare, de disperare, de revolta. Când exista asemenea situatii, Domnul nostru Iisus Hristos ne da foarte clar solutia vindecarii: “Daca veti avea credinta cât un graunte de mustar veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta, si nimic nu va fi voua cu neputinta. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugaciune si cu post”. (Matei 17, 20 - 21)

Cu aceste situatii, oamenii înduhovniciti sunt uneori chiar mai loviti decât ceilalti oameni. Explicatia, în acest sens, ar avea doua motive:

- unul tine de iconomia dumnezeiasca;
- altul tine de o actiune directa a demonilor care cauta, în acest mod, sa-i tulbure, sa le perturbe activitatea launtrica, sa-i deturneze de la sarcina lor esentiala.

Este important sa retinem ca Dumnezeu, fara a fi vreodata cauza bolilor si suferintelor, poate totusi sa le autorizeze si sa le foloseasca în vederea progresului spiritual al omului si pentru zidirea duhovniceasca a celor din jurul lui. Cel afectat primeste în acelasi timp puterea de a folosi necazurile care vin asupra sa spre binele sau duhovnicesc. Dumnezeu pune unele limite lucrarii diavolesti (cf. Iov 12, 2, 6) si nu permite ca omul sa fie ispitit peste puterile sale (I Corinteni 10, 13). Iar cei ce vor reusi sa suporte relele diavolesti întru ei, vor dobândi imense binefaceri spirituale pe care altfel, dupa voia lor proprie, nu le-ar fi putut cunoaste.

Mântuitorul ne învata de asemenea ca, în reusita vindecarii semenilor nostri aflati în suferinta, sa ne implicam cu totii, pentru ca nenorocirile sunt legate atât de pacatele celor loviti de ele, cât si de pacatele omenirii întregi. De aceea El îi cheama pe toti la pocainta. “Fiecare dintre noi este vinovat în fata tuturor pentru toti si pentru toate” (Dostoievschi).

Multi oameni duhovnicesti, în fata bolilor personale sau ale celor de care ei se ocupa, cer lui Dumnezeu, în primul rând, nu vindecarea trupesca pe care îndrumarul a prezentat-o sub cele patru aspecte ale ei, ci vindecarea sufleteasca, care este mai de folos si aduce mai multe binefaceri din punct de vedere duhovnicesc, iar în acelasi timp face sa se rupa legatura dintre cauza si efectul bolii la nivel spiritual. Dobândind vindecarea sufleteasca, Sf. Ioan Hrisostom ne precizeaza ca Dumnezeu “... a vrut sa ne faca mai buni, mai întelepti si mai supusi vointei Sale, ceea ce este temeiul a toata mântuirea”.

Tot legat de aceeasi însanatosire sufleteasca, Sf. Isaac Sirul scrie: “Privegheaza asupra ta si ia seama (...) la multimea leacurilor pe care ti le trimite adevaratul Doctor pentru sanatatea omului tau celui dinauntru. Dumnezeu trimite bolile pentru sanatatea sufletului”.

Parcurgând toate cele cinci trepte ale vindecarii, mai întâi avem prilejul de a ne arata si de a ne întari credinta, iar în al doilea rând vom dobândi virtutea fundamentala a rabdarii si chiar de a atinge treapta ei cea mai înalta - rabdarea în durere. “Prin rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre”. (Lc. 21, 19) Din rabdarea astfel dobândita decurg numeroase bunuri spirituale cum ar fi de exemplu nadejdea, smerenia, recunostinta. “Suferinta aduce rabdarea, si rabdarea încercare, încercarea nadejde”. (Rom.5, 3 - 4)

Iar daca vindecarea întârzie, Sf. Varsanufie sfatuieste: “Fiti atenti la capatul rabdarii, nu disperati, nu descurajati”. Caci Dumnezeu este aproape, El care zice: “Nu te voi lasa, nici nu te voi parasi”. (Evr.13, 5) Din punct de vedere duhovnicesc, poate fi mai profitabil pentru bolnav sa nu primeasca de la Dumnezeu o vindecare imediata. Iar când trebuie sa suferim asalturile bolii, Apostolul a zis: “Când sunt slab, atunci sunt tare”. (2 Cor. 12, 10)

Si daca boala trebuie sa duca la moarte, nu trebuie sa ne temem mai mult, caci, precum învata Sf. Ap. Pavel: “Daca acest cort, locuinta noastra pamânteasca se va strica, avem zidire facuta de la Dumnezeu, casa nefacuta de mâna, vesnica, în ceruri”. (2 Cor.5, 1)

Când cerem prin rugaciune, în mod sistematic, numai vindecarea trupului, facem dovada unei iubiri egoiste de sine, dorind cu orice pret îndeplinirea propriei noastre vointe. Dar uneori Dumnezeu ne amâna vindecarea spre a ne uni mai strâns cu El, prin conformarea voii noastre cu a Sa. Vointa dumnezeiasca înseamna vindecarea sufletului si a trupului operata de Hristos, dar si slavirea lui Dumnezeu, pentru care ofera prilej orice boala si orice neputinta.

Parcurgerea în totalitate a celor cinci trepte ale vindecarii apare ca o datorie pentru crestin, dupa cum noteaza, de pilda, Sf. Isaac Sirul: “Cel ce este bolnav si îsi cunoaste boala trebuie sa ceara tamaduire”.

Hristos Doctorul, care a venit printre oameni pentru a vindeca bolile sufletesti, n-a ezitat niciodata sa-i usureze de bolile si neputintele lor trupesti pe cei ce-L rugau. El n-a vazut în ele o durere necesara si a dat pilda în ce priveste atitudinea pe care se cuvine s-o adoptam împotriva lor. El nu ezita niciodata sa Se prezinte oamenilor ca doctor: “Nu cei sanatosi au trebuinta de doctor, ci cei bolnavi”. (Mt. 9, 12; Mc. 2, 17; Lc. 7, 31)

“Acesta neputintele noastre a luat si bolile noastre le-a purtat”. (Mt. 8, 16 - 17; Ic. 53, 5) În acest sens, Sfintii Parinti si întreaga traditie a Bisericii au grija sa-L prezinte atât ca “Doctor al trupurilor” cât si ca “Doctor al sufletelor”.

Chemându-i pe cei doisprezece ucenici ai Sai, Hristos le transmite puterea Sa de tamaduire: El face din ei doctori dupa asemanarea Sa, dându-le puterea de a porunci duhurilor necurate si de a le izgoni (Mc. 6, 7; Lc. 9, 1), precum si de a tamadui toata boala si toata neputinta (Mt. 10, 1 si 8; Lc. 9, 2). Aceasta putere tamaduitoare a fost transmisa apoi ierarhiei bisericesti si se mentine în continuare pâna la sfârsitul vietii pamântesti.

Hristos ramâne totusi “singurul Doctor” caci, prin apostoli si sfinti, El este întotdeauna Cel care vindeca. Atunci când Sf. Antonie savârsea o minune, întotdeauna multumea lui Dumnezeu. El le reamintea bolnavilor ca puterea de a vindeca nu este a lui, nici a nimanui altcuiva, caci acest fapt Îi este rezervat numai lui Dumnezeu. Cei vindecati erau învatati sa multumeasca nu lui Antonie, ci numai lui Dumnezeu. Si însusi Sf. Antonie precizeaza: “N-am aceasta putere de a vindeca (...), eu nevrednicul. Tamaduirea este lucrarea Mântuitorului; El se milostiveste, în tot locul, spre cei ce-L cheama. Domnul Si-a plecat urechea la rugaciunea mea si Si-a aratat iubirea Sa de oameni, desoperindu-mi ca va tamadui (...)”.

Pentru a-i acorda omului vindecarea pe care acesta o cere, Dumnezeu nu-i cere decât un lucru, sa se roage Lui cu credinta: “Toate câte veti cere, rugându-va cu credinta, veti primi” (Mt. 21, 22); iar Sf. Apostol Iacov (5, 16) recomanda:

        “Rugati-va unii pentru altii, ca sa va vindecati”.

Sa ne obisnuim sa ne rugam Sfintilor nu numai ca unor rugatori si mijlocitori, ci si, în acelasi timp, ca unii care au ei însisi puterea de a vindeca, fiind îndumnezeiti prin har si facuti partasi ai Vietii si Puterii dumnezeiesti. Sa ne rugam mai ales Nascatoarei de Dumnezeu, cea dintâi dintre persoanele umane care a fost deplin îndumnezeita si preamarita, “mângâierea celor necajiti si vindecarea celor bolnavi, nadejdea celor fara de nadejde, ajutorarea celor fara de ajutor, izvor nesecat si nesfârsit de tamaduire, care face minuni si izvoraste tamaduiri”.

În încheierea acestor câteva consideratii legate de notiunea de vindecare, amintim crestinilor ca nu exista nici o piedica de a face apel, în caz de nevoie, la medici si de a aplica remediile preconizate de ei. Sf. Vasile noteaza în acest sens: “Este o încapatânare sa refuzi ajutorul artei medicilor”.

În functie de starea duhovnicesca a fiecaruia, Sf. Varsanufie scrie: “Cât despre aratarea la doctor, celui mai desavârsit îi e propriu sa lase totul pe seama lui Dumnezeu, chiar daca lucrul acesta îi este cu greutate. Iar cel mai slab, sa se arate doctorului pentru ca nu poate înca sa se încredinteze cu totul Proniatorului sau”.

Foarte important este ca, oricând se recurge la medici si la medicamente, sa nu se uite niciodata ca Dumnezeu este întotdeauna Cel care vindeca prin ele. Medicina si leacurile ei nu sunt decât mijloace ale Providentei divine care face sa straluceasca peste toti soarele slavei Sale (Mt. 5, 45). În vindecare, ca si în boala, omul nu trebuie sa piarda din vedere scopul sau ultim, care este mântuirea totala si definitiva a fiintei sale întregi, în Iisus Hristos.